Vulturul si analiza gandurilor

Titlul acestui blog... inimi frante... refacute si facute cioburi din nou si din nou... la infinit... Toate cele au format experiente care invata, care devin trecut, motiv bun de studiu asupra greselilor - o academie. Amintiri si evenimente, cuvinte sau gesturi si reactii, toate au fost motive sa analizezi ce se intampla cu tine, cu viata ta, cu sufletul tau. Te-ai gandit macar o data sa te asezi o clipa, sa inchizi ochii, si sa te imaginezi in cel mai furmos loc de pe pamant, alaturi de cea mai importanta persoana din viata ta? Incearca acum.... si astfel ai avut parte de o secunda de perfectiune complet reala si in acelasi timp ai luat o pauza, o gura de aer si esti gata sa o iei de la inceput, sa dai cu viata de pereti pentru ca inainte sa te bagi in pat sa o maturi de pe jos si sa o pui pe un platou caci e scumpa, speciala si o iubesti. Picteaza cu genele, viseaza cu mainile, fa absolut orice te va transforma intr-un om fericit. Zambeste!

AM fost prin multe locuri ce mi-au oferit emotii si senzatii extreme. Am vazut locuri care m-au extaziat, am ascultat muzica, am facut poze, am fost fericita alaturi de familia mea. Ma intorceam mereu in Romania sa plang. Am plecat pe o insula, sa locuiesc acolo, singura, plina de curaj. Zambesc si acum cand ma gandesc la singurul gram de nebunie, vinovat de tot ceea ce a insemnat iesit din limite din viata mea... Ma intorc iar in Romania, dar nu mai plang. Nu plang pentru ca sunt fericita. Singura sau nu, alaturi de prieteni sau nu, viata mea e perfecta. Ma doare uneori iar urmele de sange sunt evidente prin cuvinte lasate pe pagini de internet in vazul altora. Nu caut mila sau compatimire, nu caut admiratie pentru puterea mea, nu caut nici respect sau intelegere. Scopul acestor suflere parasite este sa demonstreze altora ca in ciuda a tot ceea ce pare sau este dificil in drumul nostru, viata are pahare de sampanie, caviar si costume de firma la petreceri de lux. Dar nu uita ca limuzina e inchiriata doar pana la miezul noptii. Depasesti limitele imaginabilului si te intorci acasa intr-o Dacie.

Nu stiu sa spun cuvinte filozofice, eu nu am studiat ce au spus oamenii destepti acum nu stiu cati ani, poate ca nici nu stiu exact ce este aceea filozofie, dar o inteleg. Si pentru a avea o viziune larga asupra orizonturilor negre si furtunoase trebuie sa simti prin propria piele soarele din spatele lor. In acel moment, ud fleasca de la ploaie, vei simti atingerea razelor calde de soare. Nu uita, inchide ochii, tu esti universul!

Zboara, vultur negru si impunator!! Zboara peste mari si tari, viseaza, intinde-ti aripile...

punct virgula si nimic.

Unde si cum? cand si de ce? ce e asta? de ma intreb? de ce nu scriu? unde... de ce? bagami-as... nu stiu.

Am ajuns acasa.... in zapada la propriu.... Ninge, si ninge atat de magic. Nici in basme nu e atat de frumos ca acum in Craiova. Dar doar orasul e frumos... E cald in casa, de la caldura din calorifere. si rece in suflet. Gheata chiar. Gheata pe maini, ochii obositi si tristi, parul ud si inima cioburi. Mi-era dor, dor doar sa revad nu sa si retraiesc. mai bine ramaneam acolo sau poate nu. nu stiu. imi e bine. dar totusi nu imi e atat de bine. vreau craciunul pentru ca e frumos sau vreau doar sa treaca. nici asta nu stiu. am rochie de revelion si nu- mi pasa. de ce. nu stiu. brad, beteala, colinde, obicei, rutina. o viata plina de rutina. Imi e dor de dragostea aceea pasionala, plina de surprize, fara certuri, cu zambete pe buze si un bulgare de zapada care sa topeasca sufletele impreuna.

Nu. ba da. de ce. cand, acum. maine. niciodata. mereu. cuvinte aiurea. iar imi e dor.

vreau sa mananc cozonac si sa schiez. vreau bani. vreau in america. nu vreau nimic. M-am saturat. pun punct.

Dragostea e ca o salata, dragostea e tot si nimic. Eu sunt nimeni de nicaieri ingropata in mormanul de zapada din fata blocului, adormita cu un turture sclipitor in mana si cu un diamant in loc de inima.

Prezent sau/si viitor

A venit iar Craciunul... De fapt bate la usa. Pe site-urile cu vreme se anunta ninsoare si mai sunt doar 2 zile pana plec acasa. Lumea mea cea noua e plina de lucruri frumoase, fara timp liber si cu implinirea constanta a tuturor viselor. Da, ma duc in America, da, o sa am parte de sarbatori minunate, da, mi-am terminat proiectele pentru acest semestru. Ma uit pe geam si vad beculete, aud colinde, simt miros de sarmale si de cozonac. Oh, doame... cat de puternic pot sa simt viata clocotind prin vene!! Nu stiu daca am mai spus asta dar ma simt cu adevarat fericita. Am o groaza de prieteni mai buni sau mai putin buni, dar sunt acolo pentru mine de fiecare data cand strig dupa ajutor. Desi m-am rupt de o parte din lume si am acum universul meu, ma simt linistita... Abea astept sa dorm in avion si cand ma trezesc sa asculd Europa Fm, sa fumez o tigare, sa imi pup a mea mama draga si sa respir aer de Romania. Sa respir singurul aer care apartine atat trecutului cat si prezentului si viitorului. Sa fiu iar in locuri pline cu amintiri pentru ca apoi sa le spun iar pe curand si sa imi reiau rutina aici.

Hm... imi aduc aminte de oameni si oameni, de vorbele lor, de gesturile lor si de sentimentele mele. Imi aduc aminte de cantece, de jocuri, de reactii si ma gandesc cu ce am gresit sa le traiesc sau mai bine spus, ce am facut sa merit un cadou in sensul bun de asemenea proportii. Nu conteaza daca au fost amintiri triste sau euforice, pentru ca viata mea este intreaga cu tot cu ce ea si nu pot sa nu o iubesc. Nu mai stiu sa spun daca cerul e albastru sau negru, nu imi aduc aminte exact cum era acum un an sau acum 5 ani. Stiu doar ca ceea ce numeam un drum frumos cu flori, copaci, masini sau fie si o simpla clasica strada, azi e inchisa, fie parasita fie stricata. Pentru ca azi acelasi drum s-a mutat odata cu mine, doar ca aici inca nu m-am hotarat ce adjective sa ii adaug. Drumul cel nou nu poate fi numit strada pentru ca nu are sentimente, sau nu stie cum sa le obtina momentan. Oamenii de aici nu sunt exact oameni, sunt doar fete, fete care se uita, fete care nu raman niciodata in istorie si cu care nu te mai intalnesti in viitor. Desi diferita, poate buna, poate frumoasa, poate chiar fericita, experienta de aici inca nu are eticheta.

The greatest thing you'll ever learn is to love and be loved in return...

Sub un cer inorat

Acum mai bine de 2 luni visam la o Anglie plina de ploi si fericire fugara... Visam la un aer curat si parfum de iubire. Nu pot spune sigur daca am primit ce-am dorit dar stiu ca m-am simtit al dracului de bine aici in tot timpul asta. Ma simt in siguranta si cred ca am sansa sa ajung unde imi doresc. Ma simt puternica. Si totusi vreau acasa... Vreau sa imi salut vechile amintiri, sa le urez Craicun Fericit din suflet, sa petrec Anul Nou alaturi de prieteni si sa imi incarc bateriile pentru o primavara gri, dar frumoasa. Aici timpul trece si repede si greu in acelasi timp si e placut. Pe geam vad curcubee in timp ce ploua, iar in inima mi s-a ascuns un zambet cald, un zambet prietenos, un zambet fugit din camerele colegilor de la parter, din camerele prietenilor de aici. Il voi duce cu mine acasa pentru a-l imparti cu prietenii de acolo. Mi-am gasit linistea.

Nu mai sunt singura...

Acasa

Un pictor, miros si culoare de Paris si Sacre Coeur ... Vise, iluzii sau doar aminirii, cuvinte de genul iertare, uitare, trecut, prezent, nimeni, nicaieri, nimic, azi, aici, acum, eu, tu, noi, totul... Ploaie aspra si rece de noiembrie. Soare iernatic si palid. Vise din nou. Alte iluzii. Frunze uscate, gol, pustiu. Agitatie, magazine, studenti, culoare. Amalgam de praf si stele parasite in al meu suflet contemplativ.

Fie ca e vorba de o carte, un peisaj sau un miros de mancare calda, in sfarsit mi-am dat seama ca nu sunt acasa caci nu, casa mea nu va fi niciodata aici, sau altundeva, decat la mama acasa... Acolo unde peste o luna voi scrie de miros de sarmale, colinde si verdele bradului de Craciun. Desi de la masa cea bogata va lipsi ceva fara de care fericirea nu va fi completa, nu conteaza, voi fi acasa de sarbatori.... Cred si sper ca voi fi mereu acasa de Craciun. Am in fata o America plina de oportunitati, am in fata o Anglie ploioasa si plina de surprize si mai am in fata un drum care pe zi ce trece se distanteaza tot mai mult de acasa... Prieteni e un cuvant ce atarna greu in viata si pe zi ce trece constat ca apar toti mai multi oameni care vor sa fie numiti sub acest cuvant. Prieteni... ii am? I-am avut vreodata? Si daca da, mai sunt? Stiu ca intotdeauna voi avea prieteni acasa... pentru ca persoanele cu care am impartit 18 ani, copilarie si adolescenta deopotriva, nu vor uita ca am crescut impreuna. Am noi cunostiinte aici, si poate ca intr-o zi vor fi si ei prieteni vechi, uitati sau poate nu. Nu conteaza caci ei nu fac parte din peisajul de acasa... Uneori mi se face dor de tot ce am lasat in urma, alteori imi urasc trecutul si as vrea sa il sterg cu buretele doar ca aici nu gasesc bureti. Parca imi e dor de geamul cu priveliste gri si frunze multe decat un deal insorit, catedrala case si masini. Mi se pare uneori ca agitatia din fata ochilor mei e prea mult pentru oboseala pe care o resimt.

Oare imi va fi dor si maine de acasa? Ce inseamna de fapt acasa ? Un cuvant care ieri a insemnat mult, azi imi provoaca sentimente si nostalgie iar maine...

New begining

I don't know for what reason I started to speak and write in English lately. I found out that my life and my perceptions about reality and dreams are complicated and with no possible solutions. I now know that I have friends and I am not alone anymore but as long as you are not here, it is useless. You know I miss you and you do not care about my feelings. I remember I wrote about dreams and the reason why we need them in July and I try to apply those ideas now but I find very difficult to do so because things usually change. I love my window and the view but I still miss my walls and my trees from Romania. I miss my blue walls and my room. It's strange how a crossroad can create false perceptions and how it will persuade you to take the wrong decision. Someone said I need a specific topic to write about but how can I write about something when I cannot write about my own thoughts anymore... I am sick of thinking and of wanting to help everybody even though I know I will end up suffering again. I just want to rest, to sleep...

I will wake up tomorrow, drink a hot coffee and start everything from the begining....

Just words...

I was once thinking writing something but I didn't know what to write about. I wanted to say something about clouds and stars, maybe flying but I cannot find a connection with my artistic way of writing.



God gave me happiness. I couldn't catch it. I was feeling like a baby who was trying to catch in his hands a football ball which was too big. The only predictable result was that, just like a slippery leather ball in the wrong hands, happiness was flying through my fingers. Maybe I've never learned how to catch it. How to throw myself over it in order not to lose it anymore. Or, maybe I was afraid. I preferred to cry slowly like I was ill. This was the difference between me and him: that one dreams about happiness and waits for it and the other wants to reach it without thinking about it. You may be thinking who is him. Well I don't know. It may be my ex-boyfriend, could be one of my friends or could just be a simple "you". I found myself in one of those moods which could be called neutral. It is enough to make one step forward or backward, in one side or another, in order to fly to the sky, or to fall from the sky to the ground.



I miss the pronoun "us". I haven't heard it soon. A single word can fill up the void. One single word is enough so as the sun to rise and that word is love sealed in eternity. That is why I miss the word "us", that's why I may be missing you after all. I'm thinking at quotes or something like "a life full of compromises for just one perfect second" but now this seems useless. Everything seems useless except words because words are the pieces of the puzzle named "the universe". A simple word like "war" can mean a proper fight between two countries or the marvellous battle between the sun and the moon or the day and the night. I also remember an interesting thing about forgiveness, something like a definition: the perfume of a flower left on the shoe that steped over it. I've always tried to persuade the leaves to love the trees. I've always tried to convince the birds to love the sky. And I've always tried to persuade the people to love the earth. I've always been looking for you...



That is why I adore writing because you can mix words in so many ways and create feelings through them. You only need imagination. You need to think more than others do and this is a creative way to play with words. These are the things that made me write like this or, the things you learn in the Academy of Broken Hearts.... This is how words work in a world full of bad things that are usually called like as "love", "kiss", "money" or "happiness". Yet, everything is for me and about me...

Poate ca da, poate ca nu....

In sfarsit pot sa admir toamna, sa ma uit pe geam si sa vad frunze ... Sa ma uit la nori si la vant... Scria cineva undeva ca suntem aici de mai bine de o luna si jumatate.... Mai conteaza de cat timp suntem aici sau cat vom mai ramane? Ne-am adaptat. Cel putin mie imi place, nu neaparat scoala, nu neaparat orasul, ci totul... fara nimic in minus. Daca imi e dor? De ce sa imi fie dor? de freastra mea posomorata? De culoarea marii din camera? Sau poate de prieteni si familie. Nu stiu, poate ca imi e, sau poate nu, ideea e ca nu conteaza. Nu mai conteaza nimic aici, nici macar faptul ca zilele trec si vine iarna. Acasa ... nu mai stiu unde sa spun ca ma simt acasa. Poate peste tot... poate nicaieri. As vrea sa ma tina cineva strans in brate si sa-mi spuna ca visez, dar stiu ca nu visez si asta nu se va intampla. Si ce daca? Acum nu mai conteaza ceea ce vreau pentru ca aici visele nu au limite. O pata roz pe imensul albastru cenusiu al cerului ma face sa cred ca daca ea rezista palida in fata ploii, atunci si noi oamenii, si eu, putem pasii peste locuri ciudate si necunoscute, transpormandu-le in ale noastre, intr-un camin...

Lumea cumparaturilor

Ce simti cand faci cumparaturi? Te simti mai bine, mai increzator in tine, vezi lumea cu ochi mai buni dar oare chiar conteaza asta? Ce sunt de fapt cumparaturile daca nu bunuri materiale pe jumatate sau complet inutile. Stau si ma holbez la un sifonier arhiplin si totusi gol. Incredibil ce fac anumite obiecte din om si cum ii controleaza viata. Dar nu, nu despre efectul lor era vorba aici. Ideea este ca uneori, facand cumparaturi poti sa descoperi lucruri, lucruri precum inspiratie ascunsa, lucruri precum defecte sau calitati sau cel putin o parte din tine care este oferita criticilor nemilosi spre analizare. In profunzime cumparaturile pot sa devina motiv de regasire de sine, de analiza interioara, pot sa capete intelesuri ascunse si misterioase, uneori cu adevarat interesante si importante, exceptand plata la casa evident. Anumite haine ne definesc, anumite obiecte sau culori ne decoreaza camerele cu care impartasim momente intime sau pur si simplu anumite bunuri palpabile devin extrem de vitale undeva in drumul vietii, poate chiar mai presus decat vremea. Si stau uneori sa ma intreb daca banii functioneaza sa cumperi si iubirea sau inifinitatea, perfectiunea, lucruri care se definesc sub cuvantul imposibil in lumea asta. Raspunsul real e nu, insa eu stiu ca se poate, dar nu cu bani sau monezi, carti de credit ori cecuri. Toate cele de neatins, toate dorintele, toate minunile din povesti, filme sau ganduri se cumpara cu vointa si ambitie, cu incredere in sine si optimism. Culorile sunt asezate intr-un tablou de un pictor, poezia e scrisa de un artist numit poet, oricarui lucru i s-a oferit o explicatie logica pentru creierul uman insa mie mai logic decat acea explicatie logica mi se pare idealismul care explica in termeni foarte elocventi ca universul e un produs ce poate fi cumparat prin vis si fiecare bucata din el, indiferent ca este sau nu palpabila, accesibila sau inaccesibila acea particita, acea materie devine un obiect cumparabil, inclusiv cuvintele. Eu pot sa detin toate cuvintele din toate limbile si nu trebuie sa platesc vreun ban pentru asta. Trebuie doar sa vreau si sa cred ca se poate, ori sa visez. Indiferent ce cale as alege, eu am facut o cumparatura si pentru faptul ca din cel mai mare magazin am ales ceea ce mi-a placut cel mai mult, ceea ce mi-am dorit cel mai mult, eu acum ma simt mai bine, sunt mai fericita si mai incantata ca am facut o alegere buna, ma privesc cu ochi mai buni si asa urmatorii pasi fiind ceva mai increzatori, vor lasa urme vizibile nu doar in nisip, ci si pe cel mai dur asfalt.

Totul e sa crezi in praf, vise si cuvinte....

Povestea

Zilele trecute m-am uitat la un film. Parca ii spunea Sweet November... Mi-a amintit de o poveste, una ca oricare alta care incepe cu a fost o data ca niciodata... a fost odata un baiat si o fata. Ca si in Luceafarul, ca si in basme, baiatul era tare mandru si frumos, gen Fat-Frumos sau chiar mai presus de atat. Descrierea lui se intindea pe multe pagini ceea ce ma face sa sar peste ea. Important era ca fetele il considerau fermecator. Pe partea cealalta, in capatul celalalt al pergamentului era o fata. De ea nu imi aduc aminte prea multe, nu stiu decat ca avea ochii verzi si ii placea sa viseze. Ideea povestii e ca se intalnesc undeva, candva si se indragostesc, ca in orice poveste frumoasa. Pai bine, si care e ideea acestui rezumat de prost gust? Povestea asta care incepe cu a fost odata ca niciodata nu se termina cu au trait fericiti pana la adanci batraneti, de fapt ea nu se termina deloc, nu are final, lucru ce o face anormala pentru o poveste sau un basm. Parca se desparteau undeva dar nu imi aduc aminte daca doar fizic sau si psihic. De multe ori imi amintesc de povestioara cu pricina cand merg pe strada pe aleile mici si impanzite de cupluri indragostite. Nu stiu de ce si nici nu ma intereseaza insa ma face sa zambesc pentru ca acea poveste ciudata e cunoscuta doar de mine, e ca o comoara. Nu mai stie nimeni o astfel de poveste si pot sa ii inventez finaluri de fiecare data cand vreau sa o impartasesc cuiva. Nu conteaza, poate sa fie fericita, poate sa fie trista, ideea e ca imi apartine ca ceva ce face parte din mine iar asta ma face sa ma simt speciala. De ce? Pentru ca aici e orasul povestilor, acele faimoase Canterbury Tales de care doar am auzit si intr-o luna de zile inca nu am avut curiozitatea sa ma duc la muzeu sa vad despre ce e vorba de fapt. De fapt nu sunt foarte sigura ca vreau sa stiu ce e cu acele povesti pentru ca eu am povestea mea. Si mai stiu si alele mai vechi, altele mai noi, dar niciuna nu e la fel de speciala ca aceea caci doar ea iese din limitele obisnuitului. Pe parcursul povestii poate sa ploua, poate sa ninga sau poate sa fie soare, nu conteaza. E poate singura poveste care e asa cum vreau eu sa fie si indiferent ce decor are sau ce sfarsit are, ea e adevarata ceea ce o face unica si fermecatoare.

A fost odata ca niciodata un baiat si o fata....

Canterbury tales

A venit timpul noptilor lungi si racoroase la mijloc de octombrie. Niciodata toamna nu fu mai frumoasa... Copaci pictati in culori aramii, covor multicolor de frunze peste paturica de iarba inca verde de-a lungul parcurilor si strazi caramizii si vechi... Aceiasi nori speriati si gri, acelasi soare palid sau aceeasi ploaie usoara si rece. Aceleasi ruine care inca viseaza peste ani... Doar fetele se schimba, doar oamenii sunt altii in fiecare zi, fie ca se duc la scoala sau la serviciu, doar ei difera in aces peisaj viu. Nu imi inspira a muzeu, nici a film pentru ca e poate pentru prima data realitatea aceea frumoasa din viata mea pe care am asteptat-o ani lungi si tristi. E cutia in care sunt si prieteni, si culori si sentimente si zambete si tot ce e frumos intr-un vis. Imi vine sa mananc popcorn si sa ma uit pe geam la lume, la nuantele din pomi, la fiecare caramida a fiecarei cladiri pe care o pot observa si as putea pierde zile intregi asa, contempland... Fie ca e vorba de catredrala, fie ca e vorba de un magazin modern, orasul acesta pare impaienjenit de timp insa fara sa isi piarda stralucirea, farmecul si vitalitatea. Aici totul are sens si totul curge incontinuu, intr-un mod infinit de placut, imbracat intr-o superbitate nemaintalnita in alte locuri din aceasta lume.

Oras al povestilor, oras al viselor, oras al tuturor celor vazute si nevazute, eu pe tine te iubesc...

Continuare si zambete palide....

Cand te gandesti la Anglia te gandesti la o vremea foarte foarte ploioasa. Se pare ca viata intr-un orasel mic plin de studenti si turisti galagiosi pe parcursul ultimei luni a avut doar doua zile de ploaie marunta si cat de cat placuta. Aici soarele zambeste cot la cot cu oamenii. Norii aleagra de mii de ori mai speriati decat oriunde altundeva, formand in loc de un tablou, un clip scurt si linistitor. Luna se holbeaza infrigurata la valurile de smoala ale noptilor racoroase fara sa planga, fara sa se ascunda din cauza ploii. Cat despre mine nu pot spune prea multe pentru ca nu stiu ce. Mi se pare ca sursele de inspiratie sunt pe zi ce trece mai goale intrucat ma simt ca acasa, ma simt bine sub plapuma si cu acel catelus bleg si pufos cuibarit in bratele mele. M-am obisnuit cu aspectul prafuit al calculatorului care imi tine companie zi de zi, clipa de clipa, el si cu muzica mea... Ma uit la fularul cu U, ma uit la pozele trecutului meu si la peisajele de pe posterele lipite de curand pe peretii albi si ma simt linistita si fericita caci stiu ca aici totul curge ca apa unui izvor, ea nu se murdareste pentru ca e infinita... O groaza de mesaje pe panou, culoare si pasi marunti pe cararea veche de sute de ani a orasului tutror visurilor mele...

Anglia si noi inceputuri...

Spuneam acum ceva timp ca azi a fost ultima zi... ultima zi cu nori afara poate...



Ma simt nevoita sa va spun cu zambetul pe buze ca ma aflu intr-o tara care incepe cu a, intr-un loc unde visele par extraordinar de reale. Ma gandeam cat de frumos poate sa fie sa pasesti pe un asfalt care nu mi se mai pare negru, pe un drum care nu mai are gauri si boscheti pe margine. Suna foarte poetic cuvantul boschete insa asta e cruntul adevar despre acea carare care m-a dus timp de 12 ani la scoala. Acum merg pe un zid, pe un perete de o culoare tomnatica... un zid care ma duce cu gandul undeva sus si imi aminteste de aripi albe de inger. Imi aminteste ca inca mai pot sa zbor deasupra universului, inca mai pot sa controlez vremea si cel mai important, sa ma las in bratele propriului meu suflet. Ma regasesc intr-un loc verde, cu cateva pete aramii de la frunzele din parc si inconjurata de perscarusi zburdalnici pe care nu mi-i aduc aminte nici macar de la noi de la mare. Stau si ma gandesc cat de linistita ma vad in fata aceluiasi monitor prafuit care acum este luminat de razele soarelui in fiecare dimineata si care imi ofera o oaza de liniste in agitatia unui oras relativ mic. Stau si ma uit pe un geam de unde vad altceva decat o casa mare si gri, cu pereti in locul unde ar fi trebuit sa fie ferestrele, vad un oras, vad culoare... vad lume, vad cerul albastru... vad viata... Vad, simt si gust din plin noul si nu ma simt singura, nu imi e frica si nu imi displace gustul de aventura. Ma pierd printre stradutele mici si inguste, imi amintesc de locuri similare din Europa si ma las prada viselor cu ochii deschisi in miez de zi, in mijloc de strada...

La final adorm cuibarita sub razele lunii rosiatice, tinand in brate acelasi dovleac pufos si strangand in pumn infinita libertate...

Toamna

Azi a fost ultima zi... ziua in care mi-am revazut amintirile din ultimii 4 ani in cateva ore, trecand prin fata ochilor mei precum diapozitivele vechi si prafuite. Ma holbam la anumite fete si nu imi venea sa cred ca au trecut lunile mai repede decat bate vantul pe timp de furtuna. Parca nici acum nu imi vine sa cred ca mai sunt doar cateva ore in care voi respira aerul uscat al Craiovei... Imi simt sufletul calm si trist, ma simt singura... prea singura ... Tot ce-am vrut a fost ca timpul sa mai stea insa nu m-au ascultat decat frunzele. Nu imi pare rau insa nici bine. Azi am pus punct. Nu stiu daca acest punct incheie o fraza, o pagina sau un intreg caiet. Mi-am revazut peretii in care am meditat timp de 12 ani din viata, un sfert de zi, mereu... Mi-am vazut trecutul mai viu ca niciodata si l-am simtit atat de aproape incat puteam sa il ating si sa ma intorc... dar nu am vrut. Se spune ca a-ti lua la revedere de la cei dragi este cel mai greu insa eu nu mai am lacrimi sa plang, nu mai am inima ca sa ma doara ... am secat si abea reusesc sa schitez un zambet fals.

S-a terminat. E septembrie si ploua...

Cuvinte goale... ganduri....

Mi-am facut bagajele.... Un geamantan si un rucsac in care am ingramadit o viata intreaga... o copilarie, amintiri si lacrimi. Printre haine mi-am ascuns zambetele triste dar si sperantele si visele. Ma duc undeva unde ploua mereu si unde e intuneric insa nu conteaza pentru ca acolo sufletul meu se va putea lumina. Rucsacul imi sopteste ca asta e marea noastra aventura impreuna, ca si cum am urca pe munte, am dormi in cort si am face bezele la gratar. Parca simt mirosul dulce si aud cum paraie lemnele sub focul rosiatic.... Ma imaginez culegand zmeura pentru gem si urmarind fluturasii cum danseaza sub razele soarelui. De fapt o sa fiu in gara, asteptand trenul vietii... acela plin de prieteni si de distractie, fara opriri ca sa coboare cineva, doar cu urcari... cantece si voie buna. Necunoscutul cand eram mica, ma speria insa acum ma lasa rece. Nu stiu daca lipsa entuziasmului este normala sau se datoreaza lipsei unei persoane cu care sa o impartasesc, persoana care isi dorea aceasta aventura a mea, mai mult decat mine.... insa stiu ca exista optimism si ambitie caci nu degeaba mi-am pus trecutul intr-o valiza mare si mov. O sa impartasesc un alt capitol din viata mea unei alte camere si de sarbatori, o sa vin nerabdatoare sa ii spun camerei mele cum este sora ei din Anglia, sa ii spun cum sunt peretii si ce secrete are ea... si sa ii ofer din caldura de acolo canapelei mele care va dormi singura timp de 3 luni. O sa imi strang ursuletul in brate si o sa ii povestesc ce dor mi-a fost de el si cat de greu e sa dorm fara sa il stiu in bratele mele.

O sa... o sa... o sa incerc sa ... o sa.... astept sa vin acasa de Craciun....

O alta lume

Au mai ramas doar cateva zile pana plec... Unde plec, nu stiu... departe. Departe de tot ce inseamna trecut, departe de tot ce inseamna lacrimi si suspine. Unii mi-au zis ca e taramul unde se implinesc vise, altii sustin ca e locul unde se evapora si ultimii pur si simplu traiesc. Imi trec mana prin par si oftez. As vrea sa dorm in plapuma cu ursuletul meu in brate si afara sa ploua si sa fie frig. Sa fie toamna. Sa imi fie frica? Nu cred. Sa fiu entuziasmata... ? Nu stiu. Nu stiu cum sa ma simt si cum sa privesc inainte. Mi-au ramas in cap doar lectiile despre pasii in trecut, durerosi, cioburi de sticla si durere. Uneori am impresia ca am ramas singura, alteori ma vad inconjurata de oameni carora aparent le pasa. O nimica toata caci oricum nu reactionez la miscarea de fel circulara a universului si a celor ce traiesc in el. De mult nu mai gandesc, nu mai simt si nu mai incerc. Nu mai am nici putere nici vointa sa lupt, ci doar sa merg mai departe fara sa simt usturimile de la urzici, muscaturile de vipere si apa rece de ploaie... Ma simt ca intr-un balon cu aer, vida, sau in pustiu... in gol. Nici cerul nu mi se mai pare albastru, nici norii nu mi se mai par distrugatori... intreaga lume a devenit pasnica, inerta, ca un ceas care a stat. Nu se aud sunete, nu se mai vad culori, nu se aud pasi, nu se vad oameni... e liniste. Niciodata nu am inteles totul asa insa ma simt relaxata, ma simt intinsa pe iarba incolora si fara miros... fumez, dar fara sa simt gustul sau fumul. Beau, fara sa imi fie sete.

Pentru prima data sunt convinsa ca fac parte dintr-un anumit univers diferit, ca sunt insusi invelisul lui... neantul si totusi lucrul fara de care eu insami nu as putea trai - nucleul, viata insasi...

England, here I come

Mai putin de 2 saptamani pana la marea aventura a vietii mele. Acum, ca sunt acasa, ma gandeam la tine... inca nu am apucat sa te revad. Imi era dor de tine, dar tu esti departe.... Cercuri, triunghiuri, linii, forme geometrice amestecate pentru a-mi umple spatiul gol lasat de tine. Stateam si ma gandeam la toate momentele petrecute impreuna si la cum am lasat timpul sa imi fuga printre degetele de la picioare. Am calcat pe nisipul fierbinte si am uitat sa mai plec de acolo, iar tu ai mers inainte... fara sa privesti inapoi. Marea imi batea in ureche, stelele imi impleteau parul iar eu am ramas nepasatoare la sentimentele tale. Acum regret... regret cioburile, regret imaginile prafuite si urmele sterse de valurile naravase.... Ti-as spune sa indraznesti sa visezi din nou, sa indraznesti sa crezi si sa te intorci insa e in van, drumul meu este altul, nisipul meu va deveni mai gri, al tau va ramane galben. Pentru mine soarele va intra in nori aici, pentru a iesi in alta parte si nici macar gandurile si dorintele nu te vor mai putea ajunge, nu vor mai sti cum sa te atinga. Ma va ploua si va fi rece, imi va fi frig, imi va fi dor insa nu va mai conta caci timpul va sti cum sa ma invete sa privesc inainte printre norii de ploaie si cum sa caut stelele chiar daca afara e lumina. Ma voi pierde in noapte, pe strazi pustii, pentru a-ti gasi amintirea, pentru a-mi aduce aminte de vocea ta, de saruturile tale si de mangaierile fine. Ma voi aseza pe drum, pe asfaltul rece si imi voi imagina ca ma strangi in brate. Nu imi va mai fi frig si voi pretui clipele acelea.

La sfarsit ma voi ridica, imi voi lua hanoracul pe mine, si ma voi duce ... acasa...

EYP in Grecia

Mi-era atat de greu sa accept ca venise si septembrie. Imi era imposibil sa cred ca cele 3 luni de vara fugisera departe de mine si nu imi lasasera decat lacrimi. Mi-as fi dorit ca ultima vara in Romania sa fie fericita, insa viata m-a lovit cum a stiut ea mai puternic. Nu mi-a lasat decat saptamana din Grecia. E ciudat cum de fiecare data prietenii se lupta din rasputeri sa te faca sa zambesti iar un strain reuseste in 5 minute sa te faca sa razi. Asa mi s-a intamplat si acum. Atunci cum sa nu fii trist ca se termina? Cum sa nu fii trist cand pleci de langa niste oameni atat de indepartati de tine si totusi atat de apropiati? Cum sa uiti o intreaga luna de vid si pustietate urmata de o saptamana in care nu stiu cum sa clasific sentimentele? Nu reusesc sa definesc atatea senzatii care pe parcursul a 8 zile nu mi-au dat ragaz nici macar cateva secunde sa le analizez. Uneori mi se parea ca nu am timp nici sa respir iar clipele de distractie care pareau atat de indepartate acum o saptamana, au reusit sa imi umple sufletul in ultimele zile.

Si atunci, cum sa nu multumesti celor ce au reusit asta? In acest sens trebuie amintite cuvintele gen "make a circle", "wake up call" si "squeeeeeeze", buclele aurii ale Silviei, engleza cu accent frantuzesc a delegatiei de fete din Paris, gravitatea vocii lui Romanos, veselia delegatiei din Grecia sau buna dispozitia si zambetul lui Alexey. Nu trebuie uitati nici ceilalti romani care au stiut cum sa se distreze si sa creeze atmosfera tipic romaneasca alaturi de straini. Olivia, Ruxandra, Alina sau Victoria, george, Dyonissos, Ana si multi altii. Si pana la urma, iata-ma scriind o lista pe oameni pe blogul meu, unde nu au loc decat personajele si sentimentele din sufletul meu. Iata-mi inima deschisa in fata unor persoane cu care poate nu voi mai vorbi, cu care nu stiu daca ma voi mai intalni pentru a impartasi momente minunate impreuna. Insa nu conteaza pentru ca ei au reusit sa ma ajute sa ma ridic din nou la cer, fara sa banuiasca de noaptea din mine. Mi-au redat speranta si imaginatia, puterea de a ma inspira din tot ce ma inconjoara, puterea de a creea, de a scrie din nou versuri si m-au invatat sa zambesc din nou.

Per total, nu stiu daca a fost albastrul marii si auriul nisipului, nu stiu daca a fost de vina spuma valurilor sau puritatea razelor de soare, nu stiu nici macar daca zeii din Olimp au contat sau nu si nu stiu nici cat de vinovati au fost oamenii de acolo. Tot ceea ce pot spune este ca EYP reprezinta mai mult decat un popas, mai mult decat o clipa de perfectiune, reprezinta tot ceea ce un om poate gasii mai pretios in viata, reprezinta totul, intregul univers, un ideal, o realitate... si totusi pur si simplu EYP

Popasul

Printre pacla groasa de nori, in smoala noptii, in linistea morbida a secundelor, printre strazile pustiite si gri, printre blocurile obosite, se vedea palida si firava, lumina unei stele. Avea o sclipire atat de uimitoare si de grandioasa incat m-a facut sa zambesc dupa multe zile intunecate. M-am ghidat dupa licarirea ei si am inceput sa merg agale, privind in sus, spre infinit.... Deodata parca nu ma mai simteam atat de singura si mi se parea ca esti langa mine, mereu la capul patului sa-mi spui noapte buna, cu ochii larg deschisi, privindu-ma si spunandu-mi cat de mult te bucuri ca din toamna mi se vor indeplini visele. Uneori aveam impresia ca esti ami fericit decat mine, mai emotionat decat mine.

Trezindu-ma in mijlocul noptii, ma uit la ceas. Este aproape ora 2 si linistea imi bate incet la fereastra. Aud soapte si murmur suav. Vad aceeasi lumina slaba de stea insa o vad in inima, intr-o imagine. Strain, ciudat, inalt si amuzant, ai aparut in viata mea fix ca acea stea prapadita, mi-ai oferit o clipa de siguranta si mi-ai luat mana spre a mi-o tine in a ta. M-ai incalzit si mi-ai aratat ca nu conteaza distanta, nu conteaza viitorul, nu conteaza nici trecutul. Mi-ai adus aminte ca respectivele secunde imi pot oferi in dar copia fidela a perfectiunii care devine ideal in vis si ca daca am incredere si imi doresc, inca mai pot dansa pe cer.

Tu ai fost acel calator grabit intr-o lume fara rost. Te-ai oprit putin... Acum plecam impreuna catre inifinit.

Steaua, totul, nimic... nu stiu

A venit vremea sa privesc inapoi. A venit vremea sa ma uit inainte. Incotro sa o apuc? Unii ar spune ca pe vremea asta, acum nu stiu cat timp faceam un anumit lucru. Eu nu pot sa spun decat ca, acum un timp, pe vremea asta, ma simteam indragostita si fericita. Cu cateva saptamani inainte de marea aventura a vietii mele, sunt oameni care ma iubesc, sunt oameni care si-ar dori sa ii tin in brate si pe care, poate intr-o alta situatie, mi-ar placea sa ii am in preajma. Pe vremea asta, acum multi multi ani, mancam bomboane si pufarine si ma bateam cu pistoale cu bile in fata blocului. S-au pus munti intre mine si trecut si dosarele au ramas inchise. Nimic din ce a fost nu voi mai avea, vedea sau simti. In pragul iernii absolute nu vreau decat sa ma scufund in orizontul altor lumi si sa inchid ochii, sa dorm... Ma uit imprejur si vad suferinta sau prostie, vad oameni care nu stiu sa traiasca si care nu stiu ce inseamna sa ai un strop de iubire in palme. Poate ca pentru ei si eu depasesc orice limite insa pentru mine a ramas numai nu... Am sa zbor peste tot ce-a fost mai bun si mai sincer, peste tot ce-a fost frumos iar capatul drumului meu ma asteapta cu cel mai calduros cadou - singuratatea.... Cand imi spune lumea ca abia astept sa plec, cand ma felicita toti, crezandu-ma erou si cand se cred genii care stiu ce simt, imi vine sa urlu, sa zgarii, sa ma tarasc si sa plang intruna... M-am prabusit si imi e mult prea greu sa ma mai ridic, mi-au taiat aripile, mi-au parjolit sufletul si m-au lasat sa dorm in noroi. Visam cum astept acel tren in gara, incarcata de bagaje, cum imi imbratisez parintii cu lacrimi in ochi insa lacrimile m-au strans in brate mai devreme, mult prea devreme si m-au lasat fara aer, fara dorinte, fara sperante, m-au lasat in gol, pierduta. Nici tigarile n-au mai avut gust, nici soarele nu a mai fost luminos, nici zambetele n-au mai fost sincere... a ramas doar durere. Nu mai stiu sa dorm, nu mai stiu sa rad, nu mai stiu ce inseamna sa te bucuri. Am ramas muta de suferinta, cu ochii transparenti, privind in sus, in jos, oriunde, fara sa mai cred, fara sa mai sper. Realitatea m-a lasat dezgolita in pustiu, in intuneric, mi-a daruit teama si ploile. Mi-a luat cerul, mi-a luat cuvintele si m-a lasat ofilita si palida stea cazatoare...

Labirintul

Am tot amanat sa scriu pe blog despre o anumita idee, in speranta ca voi avea suficienta inspiratie ca sa sune cat de cat artistic. Problema se pune in felul urmator: este vorba de intrebarile retorice, aparent fara raspuns.

Unii oameni, de fel sub nivelul anumitor asteptari, isi pun intrebari ciudate, gen de ce exist sau de ce merg. Aceste intrebari dau dovada de gradul de prostie al fiecaruia deoarece existi pentru ca asa e firea lucrurilor si mergi pentru ca ai invatat asta cand erai mic. Ideea este ca ai nevoie de putina inteligenta pentru a gasi un raspuns, nu neaparat veridic, cat plauzibil, care sa iti satisfaca setea de curiozitate privind aceste tipuri de intrebari.

Cand vine vorba de mine... ca orice om, am si eu intrebarile mele retorice insa marea majoritate au si raspuns daca as incerca sa il gasesc. De ce exista visele si ce inseamna cu adevarat dragostea sau cum e posibil ca unii oameni sa sufere atat de mult incat sa isi vada sperantele naruite in fata ochilor... Aici nu este nevoie de raspuns intrucat miserul nedeslusit al anumitor cuvinte face totul sa prinda culoare. Per total nu prea imi pasa de intrebarile frecvente din capul meu, nu prea imi pasa nici de raspunsurile lor ci doar de faptul ca ele se nasc din nevoia de incertitudine, din nevoia de ascuns si incifrat si din evenimentele zilnice. Haosol in care eu am ales sa traiesc este lumea aceea presarata cu obstacole si ghicitori, labirintul care are forma rotunda si nici o scapare. in schimb el are trepte, niveluri si obiective din ce in ce mai inalte. Aspiratiile devin palpabile doar daca ai rabdarea necesara parcurgerii drumului sinuos pana acolo.

Schimband putin subiectul, mi-am adus aminte de cateva persoane care mi-au fost alaturi in trenul vietii. Mi-as dori sa mientionez ca acele persoane au fost atat de iscusite in arta vietii incat lupta lor cu necunoscutul a ajuns sa aiba finalitate in cele mai aprigi suferinte si cele mai crunte si sfasietoare dureri chiar daca acele persoane ar fi meritat cea mai inalta dreapta de pe podiumul victoriei. Acele persoane, profund ambitioase, nu au cedat si, cu picioarele zgariate, cu inima obosita si cu parul carunt, lupta in continuare indiferent de piedici. Acele persoane merita ca oamenii intalniti pe drum sa le faca loc sa treaca, nu sa le puna alte piedici. Eu personal, atunci cand cararea mea se intersecteaza cu a unui prieten, il iau de mana si mergem impreuna pana cand drumul ne desparte. Poate intre timp ne construim idealuri comune pentru a ne intovarasi pe tot parcursul asfaltului cel negru si al caldurii parca scoasa din infernul cel mai adanc. Pentru ei pot merge pana la capatul lumii si pot invinge pana si viata, pana si infinitul pentru ca sufletul meu simte o inima slabita si ii imprumuta putere dintr-a mea. Nu va conta niciodata unde ma opresc eu, eu nu tintesc sfarsitul glorios si eroic, eu tintesc sa raman vesnica amintire nevestejita in sufletul ratacitilor.

Calator grabit intr-o lume fara rost, opreste-te putin...

La granita dintre vis si realitate

Stateam si ma gandeam la tine, la cat de frumos imi vorbeai, la cat de bland iti era glasul. stateam de altfel intinsa in pat, cu caietul la linia dintre coapsa si sold, in bataia firava a unui ventilator, scriind... Simteam ca ma trece un fior rece pe sira spinarii din cauza durerii de spate insa gandul ca tu existi imi alina oful.

ventilatorul mergea molcom, scotand un zgomot ca de albina ostenita, alungand caldura. eram intr-o casa straina mie, cu un obiect ciudat care-mi producea o frenetica incantare. In plus, o inghetata albicioasa imi gadila delicat papilele gustative, dand o savoare exotica si erotica buzelor mele. Ascultam replici dintr-un serial cu vampiri care, combinate cu placerea pasionala oferita de inghetata ma faceau sa ma simt personaj principal intr-o fantezie.

Revenind la tine, incercam sa mi te imaginez in diferite locuri sau sa creez o iluzie ca un balon plin cu aer in care sa incapem amandoi si sa nu ne atinga nimeni. Imi place sa cred ca ne aflam undeva deasupra universului, privind cum ultimele raze ale soarelui se arunca disperate in haosul altor lumi. Ne tineam stransi de mana, fara sa ne vorbim pt ca ne iubeam atat de mult incat prezenta insemna infinitul. Te priveam, ma uitam in ochii tai si vedeam acea dragoste pura si perfecta pe care o viseaza fiecare adolescenta. Ne intindeam pe sacii de dormit, si numaram miliardele de stele, una cate una, pana adormeam. Nu am nevoie de hrana sau apa, atata timp cat aceste iluzii imi infrumuseteaza noptile. Rand cu rand, se umple pagina insa sufletul meu ramane la fel de plin de sentimente si senzatii, la fel de indragostit de viata si de necunoscut.

Insa, intr-o lume interioara nu are loc realitatea, dar tu ma aduci mereu fericita cu picioarele pe pamantul viselor.

Tu sau eu...

Stau si ma intreb uneori de ce scriu, sau de ce e noaptea neagra. Alteori ma intreb ce e viata si de ce trebuie sa fim impovarati cu ea sau de ce uneori ne dorim sa nu mai fim aici. Noi nu avem raspunsurile asa cum nici oamenii mediocrii nu gasesc raspunsuri logice la intrebari precum de ce urmeaza ziua dupa noapte si nu noaptea dupa zi. Mi-e greu sa inteleg cum oamenii pot fi buni si rai, insa nu imi e greu sa inteleg cum oamenii buni devin uneori rai in ciuda aparentelor. Pentru ca acei oameni sunt mereu loviti si cand esti la pamant, ranit, te ridici sa scapi si in lupta pentru supravietuire mai cad si altii, rapusi de mana ta. Unii ar numi-o onoare sau mandrie, altii vointa si ambitie, pentru mine sunt doar cuvinte... forma de a demonstra vietii ca inca stim sa respiram cumva. Suntem incapabili sa fim perfecti desi toti ne-o dorim iar uneori ne credem atat de mizerabili incat cei din jurul nostru se simt mai jalnici decat noi pentru ca ne cred mai buni.

Teorie si iar teorie... dar ce se intampla cand ti se arata in fata ochilor o situatie mai dificila? Cum faci sa fii corect, sa fii moderat si cat mai bun in ceea ce faci, fara sa calci peste altii? Sunt situatii in care cuvintele nu mai sunt de ajuns. Nu stiu ce sa fac: sa merg pana la capatul lumii? sau sa renunt aici si acum, spunandu-mi ca a fost de ajuns cat am incercat? Poate ca imi pun astfel de intrebari despre viata insa cand ma gandesc la tine imi aduc aminte de tot ce s-a intamplat si imi spun ca orice furtuna e urmata de un rasarit. Asa cum ma vezi, asa cum te vad, viata nu se termina aici, indiferent de cat de tare ne dorim sa stea timpul in loc. Daca e nevoie sa ma urc pe luna ca sa te vad mai bine, am sa o fac, daca e nevoie sa ma ascund in urechea ta ca sa ma auzi mai bine, am sa o fac, si totul doar ca sa stii ca nu ma dau batuta indiferent ce s-ar putea intampla azi sau maine... Daca vrei sa ma vezi mai bine si sa ma simti mai bine, trebuie sa iti spun sa deschizi larg de tot ochii caci nu conteaza prezenta mea palpabila ci sentimentele din inima ta... Crezi in tine si ai sa poti face orice, crezi si in mine, nu esti singur, crezi si in Dumnezeu... esti rege peste univers. Tu poti face orice, tu esti tot ce eu nu am putut sa fiu vreodata, tu esti acel "eu" spus in propriul meu gand...

Zburatorul...

Stateam si ma uitam pe geam.... Imi rasunau adanc in minte cuvintele tale. Le-am scris si le-am pus langa poza lui tata, sa le citesc iar si iar pentru ca ma inspira. Ascultam o melodie care imi aducea aminte de cel pe care il iubisem cativa ani cand varsta mea ii permitea inimii sa zburde libera printre maci si dragoste nebuna. Ma miram cum a trecut timpul printre fire de par de culoarea nisipului de la malul marii si a ajuns sa se opreasca acum, in fata ultimei luni dintr-o vara torida si furtunoasa. Imi spuneai adesea ca esti romantic si visator si nu-mi venea sa cred, dar acum stiu. Acum stiu ca nu esti ca mine, caci eu traiesc precum Blaga si stau cu moartea in gat. Sper sa o inghit odata cu mancarea dar se pare ca nu vrea sa plece de acolo. Si ce daca...

Uneori mai scriu, scriu aici cuvinte zburatoare, cuvinte ce tie iti place sa le citesti. Imi povesteai cum uneori te regasesti in ele si erai mirat, mirat ca simt, ca le simt, ca le traiesc ca si cum ar fi parte din sangele ce-mi siroieste navalnic prin vene. Am avut cuvinte despre el, despre mine, despre trecut si despre viitor. A venit vremea sa am cuvinte si despre tine caci tu, anonim de-a lungul veacurilor, esti singurul vinovat de curajul meu. Tu esti erou si stii, eroii nu cad niciodata dar inainte sa fie eroi au fost lasi si lasii cad de mii de ori. Ne completam in gandire si in idei, ne impleticim mainile si privirile si lasam creionul si cuvintele de pe blog sa deseneze sau sa scrie ceea ce pentru noi e totul, e viata. Pacat ca uneori e nevoie de gropi adanci si nevazute in care sa cazi pentru ca sa reusim sa ne atingem degetele...

Nu o sa uit niciodata faptul ca ma tineai de mana cu atata caldura cu toate ca sufletul tau era praf si cioburi. Pentru tine conta ca sa fiu eu bine... Am fost oarba doar in fata altora caci sper sa fi fost si eu acolo, la fel de prezenta cum ai fost si tu pentru mine. Nu e nevoie de cuvinte ca sa ma faci fericita, nu e nevoie decat de imaginea ta sau de sfaturile tale caci printre miliardele de oameni de pe pamant, printre zecile poate sutele de cunoscuti doar tu poti ceea ce nici mama nu a reusit mereu, sa ma faci sa zambesc inifinit si sincer. Imi spuneai ca fara aripi nu poti sa zbori, dar tu nu ai aripi zburatorule si totusi esti deasupra tuturor iar deasupra ta va fi mereu cerul de un albastru adanc si pur ca ochii unei fecioare.

Da-mi voie sa iti fiu calauza, vino sa-mi tii companie, da-mi voie sa fiu acolo pentru tine, vino sa fii aici pentru mine, da-mi voie sa te tin de mana, vino si tine-ma de cealalta mana caci noi, fie impreuna, fie separat, doar noi, vom fi undeva sus, mai sus decat tot si nimic, singuri, inchisi in palmele universului....

durere...

inainte de a incepe sa scriu trebuie sa mentionez ca nu va fi fericire in randurile urmatoare.

uneori e nevoie de lacrimi ca sa te trezesti din somnul acela frumos, in care visam un viitor colorat, parintii in aeroport in prag de sarbatori si veselie mare in orasul meu sec atunci cand reveneam din locuri straine. uneori e nevoie de socuri pentru a realiza ca ai 3 fire albe si un gram de nebunie in tine inca nedescoperite. uneori realizezi ca ai prieteni adevarati ascunsi in oamenii care nu iti impartasesc mereu fericirea. de ce? pt ca fericirea e sublima si meriti sa te bucuri doar tu de ea, dar tristetea si durerea e greu de purtat pe umeri iar ei sunt acolo pentru tine, cand nici nu te astepti.

stau si privesc o poza palida, un zambet apus si un chip pe care nu-l voi mai atinge niciodata. stau si privesc in gol, privesc intunericul si ma simt pustiita. ma simt singura si cu genunchii in pamant, cu capul plecat si incapabila sa uit. ma simt un contur fara continut insa cu un scop, ca un pictor care deseneaza marginile unui chip, dar fara detalii... acela nu e chip, e iluzie. si uneori iluzia prinde viata si se plimba intr-un "oras ce a uitat sa deschida ochii" pana cand da nas in nas cu ochii mei. atunci, ea prinde viata... nu va conta cat de nemilos va fi timpul cu amintirile, nu va conta cat de disperat voi striga dupa el, un lucru stiu sigur. orasul meu a adormit odata cu el si cu sufletul meu.

azi, dupa anumite ore bune de privit in gol, dupa lacrimi amare si suspine au ramas doar haine de culoarea noptii, poze si durere in suflete, acolo unde zeci au plans pentru el, acolo unde intunericul a cuprins soarele. acum nu imi ramane de facut decat sa ridic ochii ca de smoala si sa pasesc nu pe asfalt, nu pe iarba, ci pe covoare vopsite in negru. cu toate astea acum, in vartejul clipelor dezolarii, privesc in sus: deasupra e numai albastru.

Locul...

Well... ce pot sa spun... m-am intors din orasul unde trecutul si viitorul nu prea existau. m-am intors din locul unde linistea dar si harmalaia celorlalti copii mi-au permis sa uit de probleme. m-am intors aici, acasa, in locul unde nu poti sta nici o clipa locului sau nu poti avea parte de nici un moment fericit. m-am intors acolo unde ghinioanele se tin lant iar sufletul meu sta prizonier in propriul corp. pt ca aici nu exista soare si pentru ca nu am mai regasit aceeasi iubire pe care o lasasem sa ma astepte. se pare ca s-a plictisit de absenta mea si si-a intors fata catre viitor caci nu-l mai recunosc. nu-l condamn pentru ca trebuia sa ii fiu aproape insa tot ce sper este ca dragostea ce mi-o purta va fi suficient de puternica incat sa se adune si sa ma sustina in continuare cu cele mai frumoase sentimente existente aici, in univers. m-am intors aici, unde se va fi sfarsit un drum si va incepe un altul. m-am intors in orasul unde cladirile nu au culoare iar inimile oamenilor bat doar pentru a ii mentine in viata. m-am intors in orasul agitat din cauza disperarii tuturor de a scapa de sclavia interioara. m-am intors in locul de unde... el va fi plecat si in locul unde un alt el imi va fi propus sa fi plecat si noi, impreuna...

Why do we lose our dreams?

An entire world has fallen for me Sunday afternoon when I found out my dad was ill. I was in Barlad, at the most beautiful camp ever when my mom phoned me to tell me the news.

Sometimes it is hard for us to keep our dreams live, especially when the universe goes round and round till you get lost, somewhere between the wings of time. You have to lift your head and be a witness at the murder of your hopes and wishes even though nobody is responsible for this. Maybe you wonder why reading this. Well, because you all know me. I am not the person you’ve seen, I am not mad, I am not evil, I am just a person. My father is in a coma for a few days so my life turned upside down in a glimpse of a moment. I remember all the moments with him, every word he said to me and feel sorry because the last time I talked to him was before I left… at the train station. But I can not stop here, at this old empty crossroad. I have to take a step, and then another one, till I reach my destination. But how to do that if all my dreams lie in the sand…

We lose our dreams because we have to lose those ones in order to create new ones. My tears will fall like rain drops from the wonderful sky but with every tear I get the chance to create a new shape of a wish. Maybe my heart is broken into thousand of pieces, maybe my voice is weak and my eyes in a dark shade but one day things will be happy again. Now I will use my inner voice to say goodbye to one soul and start creating a new one using star dust.

cuvinte din moldova...

Barlad… un oras pierdut undeva in mijlocul pustiu al moldovei, lasat in paragina ca o bijuterie zgariata si uitata undeva pe fundul marii intr-o scoica. Un oras in care ma aflu acum, in miez de noapte, in fata unui monitor. Am ajuns sa urasc acest monitor, imi trezeste amintiri neplacute… in nucleul acestui oras se afla un camin aproape pustiit, cu 4 fete singuratice asteptand poate una din marile aventuri ale vietii lor. Pe corioare sinistre, cu gresie care seamana cu o cladire parastita, lipa lipa, cu papucii ei galbeni era ea. O observam atenta, urmarindu`i fiecare miscare lenta. Desi tinea enorm de mult la copilul acela amuzant sufletul ei ramasese prizonier in mrejele dragostei desenate pe peretii unui liceu, scrise cu pasiune pe tavanele scarii ei de bloc sau amintite intr`o pagina de jurnal. Iubirea aceea fusese tot, fusese si cer si pamant, fusese singura perla a sufletului ei, gasita in cele mai adanci oceane ale universului reveriei. In loc de ore de somn, privirea ei expunea ca diapozitivele imagine dupa imagine tot ce se intamplase acolo, undeva, unde idealul devenea realitate. Isi amintea fiecare vorba, fiecare privire, fiecare miscare, fiecare respiratie insa dintre toate isi amintea cel mai bine gustul buzelor fierbinti. Ofteaza si rememoreaza atingerea delicata a mainilor a celor doi ochi de cafea, a cuvintelor blande pe vreme de razboi dar si a tuturor celor petrecute cadva demult. Tot ce fusese mai pur si mai angelic din iubirea lor, spre sfarsit a prins o umbra demonica, contur ce la final a transformat totul in ceara topita. Nu mai ramasese nici praf de stele, nici lumina, nici puritate. Tot ce ea inca mai pastra erau cateva poze intr-un albun, 3 cuvinte si amintirile. Nu va uita niciodata cat de mult s-a putut darui sufletete cuiva pentru ca la sfarsit sa fie calcata in picioare ca o furnica, sa fie batatorita sub pamantul moale si in plus, sa fie uitata complet. Sufletul ei a devenit din eterna dovada a dragostei adevarate in cutia pandorei unde nu au loc decat sentimente de ura si de razbunare. Dar niciodata nu se va razbuna mai mult decat a reusit sa o faca deoarece viata a stiut sa ii departa iremediabil iar drumurile lor nu se vor mai intersecta. Cu toate astea ei dor vor ramane impreuna dar separat caci ea simte concomitent ura si iubire pentru omul care i-a fost si inger si demon si protector al tuturor noptilor cu nori de furtuna si poet contemplativ al cerului senin si lunii miraculoase.

A moment like this...

Ploaie ploaie si iar ploaie... Cu adevarat o zi tomnatica ale carei maini simt cum ma strang pana raman fara suflare. Ma vad intinsa pe jos, afara, iar fiecare strop lasa o dara de sange pe chipul meu ofilit si obosit de viata. Cerul ma sufoca, este apasator si infinit de negru... Simteam cum imi palea sufletul incetul cu incetul pana in clipa cand mi-am amintit ca existi si ca undeva, la capatul orasului, te gandesti la mine. Incep sa alerg prin ploaie cu o forta nemiloasa incat furtuna se simti provocata. Incepe sa fulgere iar cerul se lumineaza spectaculos insa pret de cateva secunde. Ploaia nu are sanse, cel putin nu in fata vartejului tumultos al dragostei. Imaginea lui imi da putere sa lupt cu forte nevazute, cu fenomene ale naturii ce nu pot fi invinse de om. Simt cum imi exalta inima si cum sangele imi pompeaza frenetic prin vene. Gafai insa nu ma opresc, alerg incontinuu ca si cum as fugarii destinul crud. Si stiu ca il voi ajunge, iar popasul meu va fi in fata casei lui, o casa mare cu porti imense, ce par ca ating bolta cereasca. Voi intra, uda pana la piele, cu ochii mari si luminosi, nu inainte de a ma invarti prin ploaie, cu mainile larg deschise, stiind ca am triumfat. Premiul meu e atingerea buzelor lui fierbintisi tremurul fiecarui por al pielii mele atat din cauza vremii cat si din cauza aproprierii dintre noi. Vom fi impreuna, in mijlocul ploii, in mijlocul strazii pustii, in mijlocul orasului adormit, singuri pentru eternitate.

O zi ploioasa

Ma trezesc amortita, intr-o mare de intuneric desi ceasul se apropia de ora pranzului. Ma uit pe geam, pe aceleasi geam pe care m-am uitat in fiecare dimineata si vad ploaie. E rece, e frig, e dizgratioasa acum, e trista si imi inspira o zi de octombrie tarziu. Totul pare atat de pustiu atunci cand a mea camera nu e luminata suficient.... Ma uit pe poze, amintiri vechi de multi ani sau amintiri recente, de liceu. Mi-e atat de greu sa accept ca de acum inainte nu mai sunt un copil ale carui mofturi vor fi satisfacute imediat. Mi-e infinit de greu sa realizez ca peste doar 2 luni imi voi lua zborul si voi ajunge departe de tot ce-a insemnat copilarie si zambete, de marile iubiri adolescentine, de noptile de betie inecate in fum, de serile romantice la malul marii si de amalgamul de vise amestecate cu pulbere din stele. Uneori clepsidra cu nisip a avut rabdare, alteori mi-a furat fericirea insa intotdeuna timpul va insemna marturia incontestabila a faptului ca aici, candva, voi fi fost eu. Poate ma voi fi pierdut printre valurile marii... poate ma voi fi murdarit de noroiul ploii de afara, poate ma voi fi disipat odata cu bataia vantului insa esenta va ramane mereu aici.

M-am trezit cu un dor nebun de tine. Ma lasasei seara precedenta in fata stelelor dezgolite de inhibitii si ma amageai cu vorbe de amor la gandul ca nu vom mai fi impreuna. Mi-era frica de faptul ca ma vei uita, ca nu-ti vei amintii nici macar chipul meu. Ploaia nu se opreste si visele mele incep sa se destrame, sa pluteasca in aer cu stropii si sa cada, lovindu-se brutal de asfaltul rece, pentru ca in final sa moara singure... Fara vise, fara iluzii, si in curand si fara tine voi pasi pe un drum fara intoarcere. Ale tale cuvinte vor fi pierdute in timp insa etern pastrate in sufletul meu caci linistea pe care numai tu ai stiut sa mi-o oferi va fi valorat mai mult decat orice altceva din aceasta lume plina de himere. Nu stiu cat voi mai putea sa iti zambesc sincer stiind ca pentru noi timpul nu sta in loc. Mi-e teama ca suferinta nu va fi numai a mea iar tu, inger neadaptat realitatii, nu meriti decat sa fii iubit si admirat pe de-a intregul caci esti singurul din univers al carui trup nu e cladit din huma si al carui suflet e pur si sincer. Cu toate ca imi voi baga amintirile in buzunar pentru a le avea aproape, mi-e teama sa nu le pierd, caci acolo, fara tine aproape de pielea mea, daca nici macar pozele si vorbele nu-mi vor ramane, incet, voi muri alaturi de toate visele mele si de iluziile noastre.

Tablou, vacanta sau nimic?

Acum ceva timp ma intrebam cand ai sa vii ... M-ai luat de maini, m-ai tinut in brate si m-ai ajutat sa numar din nou stelele... Fiecare secunda mi se parea o adevarata marturie a eternitatii si intreg universul se contura prin privirile noastre. Imi fusese dor de tine iar tu ai venit, odata cu mult iubita furtuna, sa imi stingi setea de dragoste, sa ma intinzi pe spate si sa imi arati cat de mult ma adori. Nu e poate, nici un alt sentiment si nici un alt suflet care sa amestece lut si praf si sa faca din ele o inima, numai una, profund indragostita si mereu aiurita in prezenta ta.

Rotile se miscau incet, scartaind pe nisipul auriu. Mirosul de fan si de iarba proaspat cosita imi inunda narile... As spune ca seamana cu un tablou, un altul... insa el mi-a spus ca asa va arata vacanta noastra undeva la tara, impreuna, pe o coama de deal, sub clar de luna. A avut dreptate si iata-ma fata in fata cu artisul care a pictat cele 3 imagini lasate undeva intr-o camera si cu intrebarea: acum si aici sau acolo si atunci, candva, poate niciodata? Sa pastrez clipa sau sa fug pentru ca stiu cum ale ei radacini vor forma o amintire pe viitor dureros de dulce .... ?

Ma trezesc singura in camera mea, fara nici o poza pe perete. Ma uit pe tavan insa nu vad decat dungile de la varuiala... Ma ridic incet si ma spal pe fata, deschid calculatorul si asa portile unei noi zile se deschid. Te astept si de data asta, astept si vacanta in doi, si cele 3 tablouri dar mai ales astept ziua cand totul si nimic se vor contopi iar prima clipire sub razele soarelui sa fie un inceput de infinit sfasietor de fericit.

Tablourile

Nori negrii de furtuna se aratua la linia orizontului. Erau atat de spectaculosi, atat de amenintatori si fulgere sclipeau usor prin perdeaua lor. Asa arata un tablou care ar fi reprezentat perfect un suflet pustiit. Dar ce artist sa il picteze daca nu cuvantul si amintirea? Cum spuneau unii cunoscuti de ai ei, au trecut 4 ani de liceu. Ea insa isi aminteste de acei 12 ani in aceeasi cladire, de acel drum si de lacrimile si rasetele dintr-o banca undeva in spatele unei clase. Isi aminteste de toti colegii ei, buni sau rai, placuti sau nu, au facut parte din drumul ei si fiecare a stiut sa-si lase o amprenta asupra ei. Cu inima patata de diverse evenimente paseste pe marginea dintre fericire si nostalgie. La limita dintre agonie si extaz, cu lacrimi in ochi si cu un zambet sincer. Acum, mai mult ca niciodata isi vede idealurile indeplinite... isi vede viitorul prin prisma realitatii si e poate pentru prima data cand stie cu siguranta ca urmatorii ani vor fi poate cei mai frumosi din viata ei.

Norii negrii incep usor usor sa se risipeasca. Langa acel tablou pictorul, artist desavarsit, aseaza o alta imagine grandioasa: in fundal, munti negrii ca smoala... masivi, impunatori. Pareau ca niste urasi maniosi pe lume si pe intreg universul. In fata lor sclipea un fir de apa... spumos si rapid. Il grabea caldura soarelui arzator care usca incet incet firele de iarba si roua de pe ele. Un peisaj mistic din toate punctele de vedere. Undeva in planul apropiat, contemplativi, un baiat si o fata... tinandu-se de mana... Ochii lor conturau acele elemente din tablou si inimile lor ofereau pasiune, foc si farmec acolo unde nu exista decat admiratie. Cei doi erau reflexia celei mai frumoase iubiri de vara pe care ea o traise... cea mai tulburatoare dragoste... plina de vibrari si emotii, definitie incontestabila a eternizarii senzatiei de euforie si perfectiune in cuplu.

Al treilea tablou, ultimul lasat intr-o camera goala avea un lan auriu de grau, sub lumina arzatoare a soarelui... si cu o fata, stand cu spatele. O fata care pipaia cu degetele-i fine spicele... si medita la drumul lasat in urma ei, ca efect al faptului ca a calcat in picioare tot... Nu stiu daca aceasta imagine este ceea ce ea a vrut sa exprime insa artistul a manjit panza cum a stiut el mai bine.

In urma ei nu raman decat cele 3 tablouri care reliefeaza un trecut tumulos... un suflet curat si doi ochi care au fost verzi si fericiti, grii si plini de lacrimi dar si negrii su suferinzi.

Furtuna

O alta zi din viata unui nefericit. Sau a unei nefericite. Asa ma simteam eu azi. Stateam si ma uitam cum fulgera insa cred ca e pentru prima data cand am fost profund dezgustata de mantia vremii, de griul acela posomorat, de vantul sfasietor, de caderea frunzelor la sfarsit de iunie prin parc. In loc sa admir magia furtunii de vara, imi parea atat de uscata vremea, de parca asistam la spectacolol muribund al unui sfarsit de toamna. Totul in jurul meu se naruia, clipa cu clipa, fir cu fir, incet incet universul imi scapa printre degete precum nisipul si se facea nevazut. Priveam neputincioasa o apocalipsa imaginara si totul de la cateva fulgere. Mi-era frica sa nu-mi pierd echilibrul in acel vartej invizibil si sa nu ma prabusesc. Tu nu erai langa mine sa ma sustii, iar eu simteam ca nu mai am suficienta forta cat sa tin piept vantului necrutator. Mi se impaienjenisera ochii si aveam halucinatii, uneori mi se parea ca vad cioburi si nici un loc prin care sa calc fara sa ma ranesc. Din plame imi curgea sange de la atata zgariat copaci si pereti in incercarea de a ma sprijini pentru ca nu cadea la pamant. Simteam ca ma sufoc, ca nu imi ajunge aerul in atmosfera aceea demonica. Aveam impresia ca ma striga lumea si oboseam tot uitandu-ma imprejur insa nu reuseam decat sa-mi vad propria frica, propria constiinta si sa aud propriile-mi batai slabe de inima. Mi-era frig si foame si sete dar eram legata de asfaltul rece prin neputinta de a ma misca. Aveam un sentiment acut de rau, ca un presentiment si un gol in stomac.

Dupa ceva timp furtuna a trecut si a inceput sa picure.... M-am dus incet acasa...

Poate sau nu stiu?

Iarasi voi incepe cu nu stiu. Acum va fi nu stiu de ce trebuia sa te cunosc. Imi spuneai lucruri care ma ravaseau si ma lasai sa cred ca pot sa numar stelele. Langa tine reuseam, acum mi se par infinite. Probabil e din cauza ca nu mai are cine sa ma ajute sa numere jumatatea cealalta de cer. Ne placea sa desenam printre ele, sa gasim cuvinte si simboluri, sa ne credem uriasi, capabili sa ne jucam cu ele si sa le luam de acolo de sus, sa ni se prindem prin par. Ne credeam stapanii infinitului in special cand era negru si luminat de licuricii aceia mici numiti stele.

Nu stiu unde am pierdut acele clipe si tare mi se mai face dor de ele. Mi se face dor de buzele tale si de mana ta cea calda... imi e dor sa numar ridurile din palmele tale si sa ma plimb cu degetele pe fata ta, pe gropita din obraz, pe gatul tau. Imi e dor sa te privesc inchizand ochii si lasandu-ti capul in bratele mele cand iti spuneam povestea celor doua urme in nisip intitulata "snow on the sahara". Adorai povestea aceea de dragoste si nu iti venea sa crezi cum reuseam sa exprim atat de frumos iubirea dintre doua urme de nisip, doua lucruri atat de neinsemnate pentru monstrii de noi, pt oameni. Dar mereu iti aminteai ca daca noi doi ne puteam iubi mai presus de univers, atunci pana si doua frunze se pot indragosti una de alta si iubirea lor ar fi ceva miraculos de povestit.

Nu stiu unde si cand am uitat sa te sun, sa iti aud vocea, insa stiu ca azi toate acele amintirii imi racneau in ureche sa refac ce am stricat. Dar nici o oglinda sparta nu va arata la fel ca inainte, chiar daca o refaci cu toate cioburile ei. Nu stiu daca tu vei fi ramas aceleasi visator insa eu cu siguranta te iubesc mai mult in ciuda tuturor lacrimilor pe care mi le-ai provocat. Te iubesc mai mult desi doar tu fusesei vinovat de drama mea. Te respect si te stimez pentru ceea ce esti si pentru ceea ce ai fost pentru mine. Nici o furtuna, nici un alt om, nimic pe lumea asta nu va putea sa imi sadeasca in suflet atata amaraciune si iubire la un loc asa cum tu ai fost capabil si pentru asta te ador. Poate ca intr-o zi imi voi calca pe mandrie si umila, imi voi cere scuze si te voi implora sa vii inapoi in bratele mele.

Poate... ca ziua aia e chiar maine sau poate... in clipa cand voi atinge eternitatea atat cu trupul, nu numai cu sufletul. Poate... nu stiu...

Umbre si cuvinte

Ploaie... Ma simt ca in Londra unde ploua mai tot timpul. Cred ca ar trebui sa ma obisnuiesc cu ploaia, e frumoasa, insa nu imi place in exces. La inceput ma face sa zambesc insa azi m-a intristat. Ma uitam la ea, la stropii care cadeau navalnic peste fata mea, la norii fiorosi, ascultam tunetele... ascultam fosnetul frunzelor sub greutatea apei... cand iar mi-a fugit gandul la tine. Mi-am adus aminte un majorat... unde fusesem impreuna. Ma priveai indragostit. Iar eu iti raspundeam din toata inima mea cu gesturi care iti dovedeau sentimentele mele. Nu-mi amintesc sa fi fost clipa in care sa fi avut motiv de indoiala si totusi ai facut-o. Insa in seara aceea totul fusese magic: ringul de dans care ma purta in locuri nebanuite si oferea viata celor mai frumoase vise ale mele, muzica ale carei ritmuri imi vibrau prin fiecare vena, bautura care imi gadila gatul si ma facea sa simt o euforie blagiana in fata vietii precum si prezenta ta si a prietenilor nostrii care imi creea impresia ca sunt o regina undeva intr-o epoca a rochiilor cu crinolina, a marilor petreceri al curte, a celui mai fascinant lux posibil. Simteam ca ma topesc in bratele tale... Imi aduc aminte saruturile fierbinti din acele momente, imi aduc aminte atingerile tale, soaptele. Totul era perfect. Acum am ramas doar cu amintirea. Ne intalnim constant din cauza prietenilor, te vad mereu cu alta... Stiu ca eu voi ramane etern marea ta dragoste si totusi imi fluturi fuste de femei usoare, le saruti cu pasiune si ma faci sa imi zgarii pielea cu unghiile. Ma doare, inca ma doare.

Calci cu furie peste tot ce ai avut mai sensibil in tine si iti bati joc de orice corp de femeie la petreceri, insa stii si tu ca nici una nu are gustul meu, ca nici una nu-ti va oferi aceleasi placeri carnale ca mine, caci pe mine ma iubeai. Niciodata sudoarea de pe trup nu va avea acelasi parfum ca atunci cand eram impreuna. Niciodata buzele lor nu vor fi la fel de fierbinti ca ale mele. Nici una din ele nu va fi regina ta, vor fi amante sarmane, care isi vor frange inima din cauza ta. Drama lor e si drama ta, iar eu, singura, unica si adevarata ta dragoste, voi ramane iubindu-te in umbra, refuzandu-ti propunerile perverse de amor intr-o epoca unde nu tii cont de ceea ce simti ci decat de dorinta apriga de razbunare. Tu, muritor nenorocit, vei avea cel mai mult de suferit caci eu, pe tine te iubesc si asta va fi moartea ta, iarasi tu vei fi la randul tau moartea mea.

Ploua...

Iar ploua... strop cu strop pe casa din spatele blocului. e intuneric afara. e frig. fulgera. fiecare fulger imi aminteste de placerea de a sta pe balcon si a le urmarii traiectoria, de a calcula distanta insa gandul imi fuge la tine. nu stiu ce sa-mi spun... nu stiu ce sa iti spun tie. Uneori simt ca nu te pot privii in ochi de teama, de teama ca o sa cad in panza de paianjen pe care ti-o tese privirea... cateodata imi aduc aminte de liceu, de primele zile de liceu in care ma simteam ... deasupra tuturor. eram pentru prima data licean insa ... poate doar cu acea imagine voi ramane dupa 4 ani. pentru ca tu ai blestematele alea de puteri cu care imi tii prizonier al meu suflet pustiit.

Stau linistita, intinsa pe spate, cu ochii spre geam. vad doar lumina fulgerelor si ascult ploaia. ma relaxeaza. ma face sa ma gandesc la triumf, la triumful zilelor mele negre, la zambetul sincer dupa multe clipe de durere. ma simt ca si cum as fi in stare sa strang un fulger intre degete de furie si nu m-as arde. ma simt ca si cum m-as putea juca cu ele, sa le chinui si apoi sa le strivesc, pe ele, marile minuni ale cerului. si totusi privirea imi ramane blocata spre geam. nu ma misc.

Astazi mi-a fost mai greu ca niciodata. stiind ca am renuntat la tine, te-am urmarit indeaproape, ti-am ascultat fiecare vorba, ti-am simtit rasuflarea si nu am mai reactionat. am acumulat in mine tot amalgamul de sentimente si senzatii pentru a le da foc. interiorul meu e ca o anarhie, ca o cruciada violenta caci credinta-mi proprie in ambitie si echilibru e vizibil in contradictie cu vibrarile pasionale ale inimii. mi se parea ca si apa unui lac, apa dintr-un ligean se va undui perfect asemeni sufletului meu daca o privesc. mi se parea ca frunzele fosnesc a vant romantic insa realitatea invingea eroic orice incercare de traire a unui paradis plin de amor.

Stateam si ma holbam ca de fiecare data la tine, la poza ta si nu gaseam nici acum raspuns la ceea ce clocotea in mine. cred ca nici furtuna de azi, nici cea de ieri, cred ca nici cea mai apriga furtuna nu poate fi mai violenta decat propriul meu eu. nu stiu ce sa cred. si ma enerveaza cand nu stiu. eram inerta in fata ta ca de fiecare data insa refuzai sa ma privesti, refuzai sa imi observi eforturile si lupta crancena din mine. refuzai fiindca erai ranit, orgoliul tau fusese tavalit in noroi insa inima iti ramasese pura dovada a iubirii ce mi-o purtai. pana ai ales sa imi narui orice vis, sa imi distrugi orice speranta si sa ma lasi in acelasi bine cunoscut vid al neimplinirii unei iubiri oricum imposibile.

Uneori am impresia ca nici daca intregul univers se va prabusi in oceane, noi nu vom disparea. nu avem cum la cat de intens ne-am trait trecutul apropiat. se intampla uneori sa starnim vijelii in urma noastra insa tablourile pe care sentimentele ni le pictau raman vesnic marturii pure ale infinitei iubiri dintre noi. vom ramane si noi si ploaia si lumina fulgerelor... perdeaua, geamul si amintirile.

Extremism dus pana la limite

Nu stiu daca sa va povestesc de ceea ce simte partea indragostita din mine, partea dezamagita sau partea reala, care e intr-o perioada de examene insa stiu ce tot ce traiesc se amesteca intr-un mixer universal, si curge prin venele mele ca un drog. e un drog de care sunt dependenta, ma simt ca pe marginea prapastiei, la limita extremului, cu o stare de extaz total insa imbinata perfect cu o nesabuinta si o nehotarare care au ca finalitate o teama si o dezamagire a fiintei ca niciodata nu reusesc mai mult decat totul. oftez incet ascultand tunetele si sunetul infinit al caderii ploii pe casa... vibrez odata cu romantele si tremur cu gandul la el. nu stiu nici acum ce mi-a lipsit sau ce ne-a lipsit ca tu sa fii nevoit sa pleci. Nu stiu cu ce am gresit si cand... insa eu simt ca nu noi am fost de vina, ci ale noastre constiinte uneori stricate. daca nu am trai intr-o vreme cu atata reutate inclusa in realitatea existentiala poate am fi dat curs sentimentalismului din noi. eu una am preferat sa fiu rece, trecand peste toate cu lacrimi pe obraz, amintindu-mi de serile in care uitam de lume si de univers.

si totusi ma simt putin fricoasa si lasa caci in jurul meu vad doar ingrijorare, teama si emotii iar eu privesc spre cer cu aceeasi detasare cu care privesc spre viitor. traiesc senzatia ca nu este suficient de normal sa nu simt nimic cu privinta la situatia curenta suficient de tensionata pentru unii. insa nu pot, nu pot sa simt mai mult decat liniste si relaxare.

ceea ce ma depaseste este insa imbinarea intre dezamagirea ca tu nu mai esti si extrazul, euforia aflarii pe buza abisului. simt ca zbor, acolo sus, simt ca tot ce va urma poate fi al meu, simt ca ale mele intoarse aripi de plumb vor deveni de foc si voi fugi de realitate, aciuindu-ma pe un colt de nor, cu el, cu el real, pe care sa-l strang in brate, si sa il sarut fierbinte. Simt ca daca el va fi prezent fie si pentru o secunda langa corpul meu, ma voi indragosti mai puternic decat am fost vreodata si voi experimenta acea dragoste dusa in extreme, simtita prin fiecare por al pielii, crezand ca ma topesc ca un cub de gheata intr-o zi torida de vara. tremuram numai cand incercam sa ma rup de prezent si sa ma teleportez in acea stare de spirit de acolo de sus. nu-mi mai simteam nici tamplele lovite si strivite de stele, nu ma simteam nici arsa violent de soare, nu ma simteam nici inghetata de frigul noptii si nici macar intristata de durerea departarii. eu te vedeam si te vroiam aproape asa ca am pus mana pe telefon dar cand m-am gandit mai bine, nu te-am sunat. mi-era frica sa nu fiu prea sensibila in ochii tai, caci eu am fost cea care te-a facut sa pleci. mi-era frica sa nu imi raspunzi cu voce aspra si sa nu-mi strici stabilitatea si expresivitatea celor imaginate. mi-era sa nu ma rup in doua, sa incep apoi sa-mi vad jumatatea prin oglinzi, pierduta undeva intre neant si inima mea.

iar tu, cel culpabil de ale mele extremiste perspective, tu, cel care imi ravasesti constant atat parul cat si sufletul, meriti infinitul pentru ca tu, numai tu, ai reusit sa ma faci sa mai simt iar, perfect si armonios impreunate, aceste stari de extaz si de suferinta, atat de intense cat sa ma indragostesc de ele, de mine insami si din ce in ce mai mult de tine.

Timp, praf si vorbe goale...

Iar mi se facuse dor de tine. Dar tu acum erai departe. Atat de departe incat nu aveai sa te mai intorci, asa ca am mers mai departe. Situatia asta mi-a aduc aminte de cineva drag si de o poveste frumoasa.

Era seara tarziu si el se uita la perdea. Statea intins pe spate, pe canapeaua de piele si se uita la unduirile perdelei albe. I se parea sa se poate urca pe ele, ca la mare, atunci cand te lasi pe spate si simti cum pluteste pe fiecare val, ca intr-un vis, ca intr-o dupamiaza romantica de vara.... In spatele perdelei se vedeau sclipirile ultimelor raze ale apusului. Era o atmosfera atat de calma, tocmai buna de a sta si admira perdeaua si cromatica din spatele ei. Se gandea... Nu stia exact la ce, dar stia ca undeva in acea camera era si prezenta ei, observandu-l. Stia cat adora sa stea pe covor, intinsa pe burta, si sa-l priveasca meditand. SI totusi era doar spiritual caci ea plecase. Uitase de el asa cum oamenii uita ca intr-o anumita zi au vazut un ceva nesemnificativ. Dar pentru el nu era usor, inca avea mirosul ei impregnat in perne, in cearseafuri si il simtea in fiecare noapte. De aceea nu se simtea singur si nici parasit caci parfumul inca il iubea. Deodata perdeaua se misca. Respirase mai puternic, oftase. Ii era greu fara ea. De cand plecase camera era dezordinata, hainele erau aruncate pe jos, se pusese praf pe birou si laptopul statea si acum intredeschis pe langa birou. Nu il mai folosise. Lumanarea ei preferata statea in acelasi colt, pe jumatate arsa iar singurul lucru care ii ramasese de la ea, o scrisoare, era mototolita si arsa de tigari pe langa scrumiera. Fumase mult cu toate ca stia cat de rau ii face tutunul insa nu mai conta. Zile intregi statea in aceeasi pozitie pe canapea si se uita la perdea. Spera sa-i vada chipul in spatele ei, cum obisnuia sa se ascunda si el sa se ridice molcom si sa incerce sa o prinda. Acum ii era greu si sa se duca sa bea apa cu toate ca avea buzele uscate. Intr-o zi o sa aiba suficienta putere cat sa inceapa sa raspunda iar la telefoane insa nu acum. Statea acolo, la 3 cm de nasul lui si vibra intruna dar el nu-l baga in seama. Pana si ea sunase, sa vada cum se mai simte, dar nu-i raspunsese. Ar asculta un disc la pick-up, unul din acelea cu muzica din vremea burgheziei franceze dar nu stie sa foloseasca pick-upul... doar ea stia pentru ca avea unul acasa. Ea stia si sa cante la pian, dar el nu avea pian. Se plictisise sa se uite la perdea asa ca muta privirea pe tavan si adormii...

Revenind. Era seara cand am constat ca mi se facuse iar dor de el si da, ma uitam si eu la perdea... Avea niste dungute albastre care imi aduceau aminte de momentele in care numaram norii intinsi pe spate pe iarba in parc. Acum nu voi putea numara decat cutele de la perdea. Ar trebui calcata dar daca o calc se pierd sifonaturile provocate de jocul de dupa perdea dintre mine si el. Soldatelului meu chinezesc ii lipsesc clipele de joaca de care se bucura cu el in drumul de la geam la canapea. Tot ce mi-a ramas de la el este un nume in telefon si pe messenger. In rest totul s-a pierdut in vant. Ascult folk, muzica tineretii parintilor mei si mi-ar placea sa pot da timpul inapoi. Insa nici in vis nu mai pot face asta. S-a terminat si in urma noastra a ramas o perdea si praf de stele...

Te iubesc

Aveai niste ochi mari, patrunzatori, de culoarea marii... si te uitai atat de calm la mine, atat de bland... Mi se topea inima dupa privirea ta profunda si de fiecare data cand ni se intersectau privirile credeam ca vad intreg universul din tine prin perdeaua ochilor. Apoi imi mutam privirea mai jos, pe corpul vanjos, pe piept, si mai jos, spre mijloc, spre picioare. Imi placea ce vad si tu stii asta, stii din noptile petrecute impreuna sub cerul instelat. Te simteai puternic si barbat cand iti complimentam chipul ... Si tu ma masurai din priviri, ma analizai incet, cu degetele fine... de la ochi, buze, piept, burta, pana spre gambe si erai innebunit dupa curba sanilor mei. Dar acele vremuri in care pierdeam timpul admirandu-ne reciproc au fugit de langa noi. Am ramas singuri in intuneric, fata in fata cu greutatile vietii si certurile clasice dintr-o relatie. Acum esti mai rece si deseori uiti sa imi spui ce mult iti place cum iti soptesc cuvinte de amor...

Trec noptile... trec zilele si tu esti tot mai departe, dar eu inca imi las inima in palmele tale cu multa incredere si afectiune. Te iubesc, visatorul meu...

Tu, tu, tu ... numai despre tine e vorba mereu...

Mi-era dor de tine. Surpinzator, chiar tineam la tine. Dar tie nu ti-a pasat nici de data asta. Tu ai fost invatat sa te joci cu fetele si apoi sa le lasi intr-un ocean de lacrimi dar stii si tu ca la mine a fost mai complicat si nici pana acum nu ai reusit partial sa ma faci sa plang. La dracu, de ce trebuia sa ma uit tocmai la tine dintre toti? In fiecare zi cand te vedeam si se parea ca privesc ochi de demon intr-un chip de inger, si chiar unul bun, chipes. Era mai rau ca un drog acel sentiment si nu-mi spune ca nu stiu care e efectul drogului pentru ca stiu. Vroiai si tu, acum mult timp, sa ma inveti ce inseamna sa fii pe val dar stii prea bine ca te-am refuzat. Acum am facut-o petru tine, sa iti deomnstrez ca a fost doar vina ta pentru tot ce s-a intamplat si desi te minteam, m-ai crezut. Fraierule, si atunci imi era dor de tine si inca mai mult ca acum. Acum parca am inceput sa imi pierd din puteri si totusi tremur doar cand imi aduc aminte de trupul tau plin de apa, de ochii tai, de vocea ta, de anii aceia de mult apusi, de visele mele fierbinti din mijlocul noptilor reci de iarna. Acum nu mai esti si nici un altul nu-ti va lua locul, cel putin nu aici desi mi-ar fi placut sa iti fi gasit un concurent, si inca unul mai bun, mai puternic, mai dur, mai rece, mai indiferent ca sa ma laud cu cucerirea lui in fata ta, in fata ochilor tai de las. Tu ai plecat, nu eu. Tu ai fugit de toti, nu eu. Eu am infruntat privirile pline de repros ale tuturor si am triumfat, mai fost mai sus decat tine, mai sus decat mandria ta. Si ce ai castigat? Acum esti un prost cu coroana iar eu am ajuns mai sus decat tine, mai sus decat erai pe vremuri si lumea ma iubeste. Mureai de invidie si ai venit la mine sa ma implori sa te las iar in viata mea. Mai tii minte ce ti-am spus? Ca am pe altul si iar m-ai crezut. Dupa 8 ani inca nu ma cunosti, inca nu stii cat sunt de parsiva cand vine vorba de interesele mele si ai fugit din nou. Trebuia sa lupti cu orgoliul meu daca iti vroiai locul inapoi dar tu ai inchis ochii de frica. Era randul tau sa tremuri. Acum esti departe, prea departe ca sa aflii ca imi e dor de tine si de vocea ta. Mi-e dor de starea aceea de a ma simtii protejata in bratele tale vanjoase dar nici asta nu o sa stii. Mi-era cald acolo, iar acum imi e frig, De fapt m-a ars soarele si ma tine pielea de mor, dar cand mi se intampla asta aveai grija de mine, ma dadeai cu crema. Acum chiar am pe altcineva care face asta, si are mainile mai fine, ma face sa ma simt mai bine decat reuseai tu. Dar degeaba, mie tot imi e dor de tine orice as face si cu oricine as dormi in pat. Dar recent nici macar nu am mai avut pe cineva cu care sa dorm langa mine caci parca mi-au amortit simturile. La dracu din nou, vino inapoi prostule... si nu te lasa intimidat de refuzul intransigent pentru ca stii cat te vreau, te vreau inapoi lipit de mine.

Refugiu

In ultimele zile m-am simtit ca intr-o gaura, intr-o ptrapastie fara aer, fara lumina, un vid existential din care credeam ca nu pot iesi. Nu stiu cum am ajuns acolo si nici de ce insa mi s-a parut ca timpul a trecut latent si neobservat. Am stat si m-am gandit. Am privit in sus, spre cer. Am dormit. Am incercat sa respir vidul. N-am reusit. Am plans. Azi, m-am uitat din nou spre cer dar in loc de vid am vazut stele. Undeva sus, printre ele erau visele mele. Am incercat sa ajung la ele. N-am putut. Am zambit. eram singura. La sfarsit am realizat ca eram in propria-mi constiinta pentru ca fiecare enigma isi are raspunsul in intrebare. Asa am stiut cum sa urc spre acele stele. Dar tot nu am putut sa ajung la ele. Le privesc. Parca iti vad chipul conturat printre ele. Sa fie oare aceeasi iluzie veche de 8 ani pe care inca mi-o amintesc precum un vis? De fapt e falsa impresie de frumusete, poza in care eram doar noi doi, poza care a ars de la tigarea lasata aprinsa acum cateva zile. Mi-as dori sa nu se fi distrus insa nu ma pot impotrivi destinului. Cineva mi-ar spune ca imi e dor de tine dar eu stiu ca de fapt imi este dor de ceea ce ai fost, nu de tine caci tu nu mai ai nici o valoare. Te-ai pierdut odata cu mine undeva printre valurile marii asa de negre in acea noapte magica pe care probabil nici nu ti-o amintesti. Putea sa fie altfel, dar nu e si nici nu o sa fie. Stii, candva puteam sa iti spun ca te iubesc, dar azi a ramas doar reflexia mea in oglinda, o pereche de perusi galbeni si vidul. Nu pricepi, niciodata nu o sa ma intelegi pentru ca nu ai fost indeajuns de bun incat sa ma analizezi. Dar eu am fost si voi fi mereu. Oamenii pentru mine nu sunt o enigma, nici tu nu erai desi simteam mereu ca nu te cunosc. Enigma o reprezinta imaginatia, nici macar realitatea, nici macar gandurile umanitatii pe care nu o sa le aflu niciodata cu exactitate. Iar ma uit in sus. Acum parca imi vad reflexia din oglinda acolo, printre stele. Oare ce sa insemne asta? Alt vis, alt nume, alt tu, alta viata, altceva.... Oricum, reflexia va fi mereu acolo, chiar daca tu pleci, chiar daca nu mai vii niciodata. Ea, reflexia, va sti mereu sa imi aminteasca faptul ca odata, erai si tu acolo sus, langa mine.

Metamorfoze

Cum ti-am spus ca s-a terminat mi-ai intors spatele si ai plecat... m-ai lasat zacand in ploaie, mi-era frig, mi-era foame dar tie nu ti-a mai pasat. Te-ai dus la ea, sa te incalzeasca ea, pieptul meu nu te mai ajuta... Dar te-ai gandit oare ca n-am vrut sa fie lucrurile asa? Te-ai gandit oare ca nu am avut de ales? Dupa atatea luni in care am fost impreuna, ti-ai luat amintirile si m-ai parasit complet, nici macar un ramas bun... Si ploaia era atat de rece, iar eu atat de singura... Mai aveam putin, foarte putin si plecam dar tu ai tinut mortis sa-mi lasi un gust amar de noroi si sa imi arunci priviri taioase si cuvinte stricate. Ticalos neghiob ce esti, m-ai aruncat ca pe o haina veche si te-ai dus la ea... Si cica ma iubeai, halal iubire, halal dragoste caci tu nu ai fost in stare decat sa minti, sa ma umilesti si sa ma lovesti cu noaptea. Nu stiu daca era mai rau sa suport loviturile sau sa incerc sa te iert si totusi le-am facut pe amandoua iar tu ai continuat pana te-ai plictisit si ai plecat... Devine obsedant insa cum sa pot oare intelege gestul tau? Cum sa cred ca dupa atata timp o iubeai pe ea iar eu am fost ... nici nu stiu ce am fost si ce frumos ma amageai, ce frumos ma incantai cu trandafirii fara spini dar tu insati erai un maracine. Sa stii ca acum poate stau ghemuita in mizerie, uda, inghetata ... insa maine ma voi ridica si ma voi invalui in furtuni, in cele mai infiorator de negre nopti, printre norii cei mai furiosi si vanturile cele mai napraznice iar tu, muritor de rand, pleaca din calea mea, din drumul meu, caci pe unde voi calca, uscaciune voi lasa... Nu voi ierta nimic caci nici tu nu mi-ai iertat indrazneala de a te iubi si aprecia. Iar in ziua in care vei obosi si nu vei mai sti unde sa te ascunzi, ingroapa-te caci altfel nu vei scapa de furia din mine, de valurile manioase si de ura pe care ai sadit-o in sufletu-mi pustiu. Acum insa, raman sub ploaie, raman aici... vesteda, desertificata, inselata, mintita, batjocorita, umilita de propria-mi viata. M-am inselat odata si am devenit plapanda primavara insa la sfarsit voi fi furioasa noapte neagra de vara.

Oras european

Am ajuns sa traiesc 18 ani ca sa aflu ca MTV Music Awards se tine la Craiova si pe deasupra canta si Ja Rule. Nu-mi vine sa cred... am ajuns, nu, am evoluat de la sat la oras si eu inca nu am realizat. Cand dracu a trecut timpul incat un super megashow se tine la Craiova si eu aflu cu 3 zile inainte? SI uite asa viata iti mai da un pumn in nas, dar unu din acelea de provoaca cascade de sange... Stau si ma uit la monitor ca proasta si ma holbez la numele de Ja Rule asociat Craiovei... si inca sunt ferm convinsa ca visez.... insa clar ma voi duce si eu in centru, probabil alaturi de intregul oras, pentru a vedea si auzi marea minune a anului 2009. Show-ul de la Craiova va fi deschis la ora 20.00 de trupa Sensor, care promite sa dea tonul unei atmosfere incendiare. Pe langa artistii autohtoni, pe scena Romanian Music Awards vor urca Liana McCarthy, trupa Nexx, Nelly Ciobanu si JA RULE!
In fiecare an, pe scena Romanian Music Awards urca cei mai importanti artisti romani si internationali intr-un show exceptional de trei ore. In acest an, la show-ul Romanian Music Awards prezentat de Alex si Vali Barbulescu vor canta: Connect-R, Smiley, Crush & Alexandra Ungureanu, Iris, Morris, Andreea Banica, Deepside Deejays, Delia, Sensor, Blaxy Girls, Stella, Deep Central, Voltaj, C.I.A, Claudia Cream, Dj Andi, Puya, Nick Kamarera, Tom Boxer, Bitza, Mandinga, David Deejay, Laurentiu Duta, Keo, Play & Win, Zero, Rolla Sis, Cristi Stanciu, Doria, Damian & Brothers si Inna. Poate asa nu mai plec cu un gust amar din orasul in care am copilarit... auzi la ei, oras european... Cata neghiobie din partea lor sa spuna asa de Craiova mea, oras european... si totusi poate ca au dreptate...

Numele

Imi vine sa implor timpul sa stea in loc dar nu am sa o fac... nu vreau sa schimb lumea doar dintr-un capriciu copilaresc. Imi vine sa smulg amintirile din piept si sa le ingrop dar nici asta nu am sa fac pentru ca nu vreau sa devin piatra seaca... Imi vine sa sterg un nume, sa il tavalesc prin noroi, sa il rup in mii de bucatele insa evident, nici nu voi incerca pentru ca intreg universul ar deveni haos fara el... There's a place for us, somewhere a place for us.Peace and quiet and open air, wait for us somewhere. Nu stiu cum voi putea trai cu acel nume in mine, atat de adanc infipt... insa stiu sigur cum nu voi putea trai fara el, fara existenta lui undeva intr-un colt de viata... Mi-as dori sa ma evapor, departe de aici... undeva intr-un timp si intr-un loc unde timpul stie sa mearga la pas cu evenimentele de pe drumul meu insa nu pot visa la ceva ce niciodata nu va fi posibil dar pot sa iau acel loc si sa il conturez in vis, sa il las sa cada siroi odata cu sangele si sa adoarma odata cu mine. Pot sa ma duc acolo de fiecare data cand as avea nevoie de liniste si sa iau si numele cu mine... Uneori imi lipsesc cuvintele pentru a spune exact ceea ce tin prizonier in mine, acel gand... of, ani de liceu... 4 ani in care mi-am spus ca nu vreau sa vad lacrimi si imi vine sa spun numelui tot ce am pastrat pur si curat din acea dragoste insa imi e mult prea greu pana si sa arcuiesc buzele iar vocea-mi piere... e stearsa, pala... si tu nu o auzi. Mi-ar placea sa ma mai acopere acel nume cu privirea cafenie, protectoare, ca de inger... insa tot ce imi aduc aminte de dupa perdeaua acelor ochi intransigenti e o indiferenta istovitoare... Zambetul ii e incordat, stricat iar calmul ce ma inconjura acum se preschimba in nori negrii de furtuna. Nu mai stiu cum sa ii spun sau cum sa fac sa schimb prezentul insa pot sa calc pe sticla sparta de el fara sa ma zgarii si pot sa ma uit la soare fara sa ma mai usture ochii. Pot chiar sa merg pe mare, sa calc pe valuri si sa zbor caci tot ce-a ramas din el, un nume ingrat, a fost capabil sa imi dea acea forta, acea ambiti si acel curaj pentru a ma ridica mult deasupra celor vii, pentru a deveni stapana pe propriu-mi univers si pentru a alunga efectele si umbrele lasate de el candva aici, peste mine... La final, dupa atata timp, pierdut sau castigat, mi-am spus ca iubirea pentru el, numele, a ramas aceeasi in ciuda durerii insa el a plecat din viata mea. Te iubesc, al meu vesnic nume divinizat... !

Sfarsit sau inceput?

As scrie despre liceu... despre o perioada din viata mea in care am urcat infinit de multe trepte ca sa ajung aici, in fata verii, acea fericita vara dinaintea unor alte scari... Oare viata e formata doar din siruri de scari care trebuiesc mereu urcate? Mi se spune sa las lucrurile rele in trecut si sa imi amintesc doar de ceea ce a fost bun, dar poti sa iti amintesti doar de acele zile insorite si sa uiti de furtuna devastatoare care a inundat jumatate de tara? Nu ai cum... nu exista soare fara nori, zi fara noapte, bine fara rau cum nu exista nici sfarsit fara inceput. Poti plange pentru ca s-a terminat, poti fi fericit pentru ca s-a intamplat insa, impins de la spate de timp, o iei de la capat si fugi si fugi ca sa nu mai doara ceea ce ai lasat in urma insa amintirile te urmaresc mereu. Cazi, te ridici, visezi, iar iluziile se pierd undeva la limita dintre ce-a fost si ce va fi. Nu stii incotro sa privesti, nu stii incotro sa mergi, caci cioburile trecutului par sa iti zadarniceasca incercarile de a-ti construi un viitor. Ce e de facut? Eu aleg sa zbor, sa zbor peste timp, peste locuri, peste oameni si sa sper ca, acolo sus, in bataia vantului, sub stropii reci de ploaie, arsa de soarele infierbantat, sa reusesc sa imi pastrez echilibrul si sa ajung acolo unde, intrun varf de munte, cioburile sunt ascunse in buzunarele vantului, trecutul se impotmoleste in noroi la poale, iar viitorul ramane undeva mai sus, atat de sus incat nu poate cobori acolo unde sunt eu. Si anume in prezent, fara a-mi obosi aripile, iar acel prezent, acel varf de munte sau de stanca, izolat, va fi popasul meu in fiecare zi, locul care imi va oferi pacea interioara si calmul dintre amalgamul de furtuni si arsite varatice. Acolo voi contempla fuga anotipurilor, acolo voi constata schimbarile pe care timpul le deseneaza pe chipul meu si tot acolo ma voi opri pentru ultima data, inainte de a urma poteca ce ma duce jos, spre noroi... inainte de a urca pe norii ce ma vor duce sus, mai sus decat cerul insusi.

Ani de liceu

A trecut si ultima mare zi din liceu, banchetul de la sfarsit.... A fost poate ultima zi in care la un loc, elevi si profesori, au cantat si dansat impreuna... A fost ultima zi in care ne-am simtit liceeni. A fost acea seara magica in care toate fetele se aranjeaza o zi intreaga, iar baietii elegant imbracati le invita la dans. A fost o ploaie de stele in parul tuturor iar zambetele din poze vor ramane cele mai pretioase amintiri dintr-un album... A trecut si noaptea in care fiecare si-a amintit de iubirea lui din timpul liceului, de orele mai grele sau mai usoare, de nazbatiile colegilor sau pur si simplu de trecerea celor 4 ani. A fost evenimentul care ne-a facut sa ne urcam pana la cer, imbatati de fericirea unei perioade extraordinar de frumoase din drumul nostru in viata, dar si sa ne izbim violent de pamant odata cu efectiva constientizare a finalului... E ca atunci cand pleci in excursie si te distrezi 3 zile si 3 nopti cu cei mai buni prieteni, dar plangi cand ajungi acasa, desi poate, despartirea nu e definitiva. Pentru noi a fost cea mai frumoasa excursie posibila, una care a durat 4 fericiti de ani si una la capatul careia fiecare pleaca pe un drum numai si numai al lui, devine adult insa totdeauna in suflet va purta amintirea anilor de liceu. Eu personal nu-mi voi uita niciodata liceul, locul unde am petrecut 12 ani din viata, locul unde am invatat sa fiu om, sa citesc, sa vorbesc corect, locul care m-a format pentru viitor. Nu voi uita niciodata profesorii, oamenii care pret de 6-7 ore la scoala mi-au oferit putin din bogata cultura a omenirii. Nu-mi voi uita nici clasa, nici colegii, oamenii care mi-au fost tovarasi de drum 4 sau chiar 8 ani, oameni de la care am invatat sa fiu mai buna sau oameni pe care la randul meu i-am invatat ceva... Nu am cum sa ii uit pe cei cu care m-am distrat, pe cei cu care am dansat la petreceri, pe cei alaturi de care am copiat, pe aceea cu care am impartasit cele mai speciale momente din perioada de licean. Nu voi uita niciodata prieteniile legate in decursul acestui timp, si anume colegi de clasa, colegi de scoala, colegul de banca, colegii din banca din fata, nu voi uita nimic din tot ce a insemnat Fratii Buzesti. Iar timpul, hain si nemilos, ne-a luat si aceste fabuloase momente, ne-a lasat doar albume si amintiri... Nu ne va mai da voie sa fim liceeni decat in sufletele noastre vesnic tinere, vesnic aici, in mijlocul libertatii umane, aici unde am invatat cu totii sa ne tinem de maini si sa cantam, unde fiecare s-a maturizat in stilul propriu si unde fiecare si-a ales un drum in viata. Nu se stie niciodata cine va fi in continuare in drumul meu, eu insa sper sa imi pastrez aceste amintiri vii, reale, iar voi, proprietarii lor sa fiti mereu prezenti, fie doar si cu un salut, caci, la 3000 de km distanta de Romania, mi se va face dor de tot ce a-ti insemnat voi si cu voi perioada de liceu. Ah, anii de liceu...

O iubire alb-albastra

In camera mea... acum ceva timp existau 2 fulare... acum stau chitite in sifonier. Mai aveam un ceas care acum nu mai merge, o insigna si un fluturas... Acelea inca sunt in raftul cu amintiri alaturi de biletul de la meci si imnul. Daca nu ti-ai dat seama e vorba de simboluri Universitatea Craiova. Cand spun Stiinta ma gandesc la iubirea mea, la cea mai mare dragoste a Olteniei, la o mare de alb si albastru, la Campioana Unei Mari Iubiri... E vorba de o echipa unica, o echipa mandra si tanara, talentata si eleganta, o echipa pe care o simt cand e fericita si care ma face sa plang cand e dezamagita. E echipa care a aratat lumii frumusetea fotbalului lipsita de intrigi si bani, de interese si conflicte, e echipa care totusi a fost atacata de ele si a rezistat de-a lungul anilor oferind spectatorilor spectacolul obisnuit de la fiecare meci. Dupa cum spunea un coleg de-al meu pe acest site http://craiovamaxima.mysport.ro/stiri/48/scrie-de-esti-fan-al-universitatii-craiova.htm nu conteaza ca e vorba de Balaci, Oblemenco sau Costea, e aceeasi echipa unica, o echipa pe care noi o slavim. Nu stiu sa existe echipa mai iubita in Romania, nu stiu sa existe in lume o echipa care sa ma faca sa simt la fel, sa simt acea pasiune pe care Craiova mi-o ofera. Stadionul era intr-un timp casa mea, acum este casa altora care mi-au luat locul, indiferent de persoana de pe acel scaun, Craiova va avea mereu un sustinator acolo, si altul acasa, iar adunati se faci mii de voci care striga la unison hai Craiova! Niciodata nu vor echista alte culori mai mandre decat alb si albastru, decat culoarea marii, culoarea infinitului de deasupra noastra, culoarea unei echipe cu renume in fotbalul national. Forever Stiinta!!

Camera mea

Acum ceva timp m-am indragostit de o ea... o ea plina de vise si de amintiri. O camera. Peretii bleo, culoarea marii, ah, infinitul. Pereti care stiu fiecare soapta, fiecare dorinta, fiecare iluzie sau dezamgire, pereti pe care atarna 3 harti... Europa si intreaga lume cu urme de praf lasate de degetele murdare care punctau urmatoarele vacante. Un dovleac pufos ce sta molcom pe canapea, un urs de plus de aceeasi culoare azurie care tine de cald in cele mai friguroase nopti de iarna , un colt de camera intesat de parfumuri, deodorante creme si alte farduri, un colt plin cu albume vechi de poze, nedeschide de luni de zile, un colt cu diplome si carti vechi. Un colt cu un sac de dormit niciodata folosit si cu o vaca primita cadou la 16 ani. 2 sifoniere care imi ocupa jumatate din spatiu, peste care stau ticsite jocuri de cand eram copil si un rucsac plin cu intetiile de a pleca in aventuri pe crestele muntilor. Pe interior postere de cand aveam 13 ani si haine ravasite... Pe exterior o instalatie de Craciun si vederi... vederi din Germania, din Grecia sau din Paris, ba chiar si din Romania si mici poze cu actori si cantareti celebri acum cativa ani. De lustra sunt 3 fulgi de nea agatati, care fac prezenta iarna chiar si atunci cand nu e... si un fluture albastru care si-a impotmolit aripile obosite in neaua pura. Biroul e modern, cu un laptop inca neprafuit, cu boxe si o bulina colorata care aduce atmosfera de discoteca aproape in fiecare seara la fereastra mea. Desigur si vacuta cu autograf de la majorat, dar mai ales panoul cu poze... cu cele mai frumoase amintiri de calatorie, cu camile, in pesteri, la petreceri sau langa Hitler si Charlie Chaplin, poze cu lasa, poze cu parintii... In ultimul rand dulapul de langa fereastra ticstit de carti si praf, de scoci, insigne sau machete, miniaturi ... obiecte cumparate de prin tari straine sau primite... Sapca din Venetia, motanul in sacul cu cartofi, turnul Eiffel, iepurasul de la 4 ani, biletul de la meciul Craiovei cu Dinamo de anul acesta, biletul de pe Camp Nou, felicitari, omul cu sabie din China si coiful din clasa 9a de la scoala... O groaza de pixuri si creioane, o caseta cu bijuterii si 2 perechi de creole agatate de un caiet cu arc. Brichete, cd-uri si dosare... un amalgam de lucruri fara de care nu stiu cum o sa traiesc. Imi iubesc camera, coltisorul meu de liniste, locul unde am stat in ultimii 18 ani, unde am crescut si pe care il voi parasii... Insa anumite amintiri, cu tot cu praf, isi vor gasi un loc in bagaje...

EU

"Ma simt ca un tradafir, firav si totusi puternic, slab in fata timpului insa invincibil in fara dusmanilor, ma urc pe stele insa mi se ofilesc petalele, ma arunc in valtoarea pasiunii insa ma pierd in vant... ma usuc sub soare si renasc sub ploaie... Cresc rosu aprins, foc mistuitor... iubesc cu intreaga`mi fiinta, cu fiecare petala, cu fiecare frunza, dar si cu fiecare spin. Am radacina vesnica, stau mocnit in pamant pana cand apare cineva care ma uda, si ma iubeste. Raspund. Si eu stiu sa iubesc fara sa intep, fara sa provoc rauri de sange pe degete, stiu sa aduc un zambet pe fata cuiva drag, stiu sa fiu pastrat ca amintire intr`o carte veche, sau intr`o poza... Sunt exact un trandafir de noapte adormit... " Si totusi raman iluzie in visul unei nopti de inceput de vara...