Anglia si noi inceputuri...

Spuneam acum ceva timp ca azi a fost ultima zi... ultima zi cu nori afara poate...



Ma simt nevoita sa va spun cu zambetul pe buze ca ma aflu intr-o tara care incepe cu a, intr-un loc unde visele par extraordinar de reale. Ma gandeam cat de frumos poate sa fie sa pasesti pe un asfalt care nu mi se mai pare negru, pe un drum care nu mai are gauri si boscheti pe margine. Suna foarte poetic cuvantul boschete insa asta e cruntul adevar despre acea carare care m-a dus timp de 12 ani la scoala. Acum merg pe un zid, pe un perete de o culoare tomnatica... un zid care ma duce cu gandul undeva sus si imi aminteste de aripi albe de inger. Imi aminteste ca inca mai pot sa zbor deasupra universului, inca mai pot sa controlez vremea si cel mai important, sa ma las in bratele propriului meu suflet. Ma regasesc intr-un loc verde, cu cateva pete aramii de la frunzele din parc si inconjurata de perscarusi zburdalnici pe care nu mi-i aduc aminte nici macar de la noi de la mare. Stau si ma gandesc cat de linistita ma vad in fata aceluiasi monitor prafuit care acum este luminat de razele soarelui in fiecare dimineata si care imi ofera o oaza de liniste in agitatia unui oras relativ mic. Stau si ma uit pe un geam de unde vad altceva decat o casa mare si gri, cu pereti in locul unde ar fi trebuit sa fie ferestrele, vad un oras, vad culoare... vad lume, vad cerul albastru... vad viata... Vad, simt si gust din plin noul si nu ma simt singura, nu imi e frica si nu imi displace gustul de aventura. Ma pierd printre stradutele mici si inguste, imi amintesc de locuri similare din Europa si ma las prada viselor cu ochii deschisi in miez de zi, in mijloc de strada...

La final adorm cuibarita sub razele lunii rosiatice, tinand in brate acelasi dovleac pufos si strangand in pumn infinita libertate...