Anglia si noi inceputuri...

Spuneam acum ceva timp ca azi a fost ultima zi... ultima zi cu nori afara poate...



Ma simt nevoita sa va spun cu zambetul pe buze ca ma aflu intr-o tara care incepe cu a, intr-un loc unde visele par extraordinar de reale. Ma gandeam cat de frumos poate sa fie sa pasesti pe un asfalt care nu mi se mai pare negru, pe un drum care nu mai are gauri si boscheti pe margine. Suna foarte poetic cuvantul boschete insa asta e cruntul adevar despre acea carare care m-a dus timp de 12 ani la scoala. Acum merg pe un zid, pe un perete de o culoare tomnatica... un zid care ma duce cu gandul undeva sus si imi aminteste de aripi albe de inger. Imi aminteste ca inca mai pot sa zbor deasupra universului, inca mai pot sa controlez vremea si cel mai important, sa ma las in bratele propriului meu suflet. Ma regasesc intr-un loc verde, cu cateva pete aramii de la frunzele din parc si inconjurata de perscarusi zburdalnici pe care nu mi-i aduc aminte nici macar de la noi de la mare. Stau si ma gandesc cat de linistita ma vad in fata aceluiasi monitor prafuit care acum este luminat de razele soarelui in fiecare dimineata si care imi ofera o oaza de liniste in agitatia unui oras relativ mic. Stau si ma uit pe un geam de unde vad altceva decat o casa mare si gri, cu pereti in locul unde ar fi trebuit sa fie ferestrele, vad un oras, vad culoare... vad lume, vad cerul albastru... vad viata... Vad, simt si gust din plin noul si nu ma simt singura, nu imi e frica si nu imi displace gustul de aventura. Ma pierd printre stradutele mici si inguste, imi amintesc de locuri similare din Europa si ma las prada viselor cu ochii deschisi in miez de zi, in mijloc de strada...

La final adorm cuibarita sub razele lunii rosiatice, tinand in brate acelasi dovleac pufos si strangand in pumn infinita libertate...

Toamna

Azi a fost ultima zi... ziua in care mi-am revazut amintirile din ultimii 4 ani in cateva ore, trecand prin fata ochilor mei precum diapozitivele vechi si prafuite. Ma holbam la anumite fete si nu imi venea sa cred ca au trecut lunile mai repede decat bate vantul pe timp de furtuna. Parca nici acum nu imi vine sa cred ca mai sunt doar cateva ore in care voi respira aerul uscat al Craiovei... Imi simt sufletul calm si trist, ma simt singura... prea singura ... Tot ce-am vrut a fost ca timpul sa mai stea insa nu m-au ascultat decat frunzele. Nu imi pare rau insa nici bine. Azi am pus punct. Nu stiu daca acest punct incheie o fraza, o pagina sau un intreg caiet. Mi-am revazut peretii in care am meditat timp de 12 ani din viata, un sfert de zi, mereu... Mi-am vazut trecutul mai viu ca niciodata si l-am simtit atat de aproape incat puteam sa il ating si sa ma intorc... dar nu am vrut. Se spune ca a-ti lua la revedere de la cei dragi este cel mai greu insa eu nu mai am lacrimi sa plang, nu mai am inima ca sa ma doara ... am secat si abea reusesc sa schitez un zambet fals.

S-a terminat. E septembrie si ploua...

Cuvinte goale... ganduri....

Mi-am facut bagajele.... Un geamantan si un rucsac in care am ingramadit o viata intreaga... o copilarie, amintiri si lacrimi. Printre haine mi-am ascuns zambetele triste dar si sperantele si visele. Ma duc undeva unde ploua mereu si unde e intuneric insa nu conteaza pentru ca acolo sufletul meu se va putea lumina. Rucsacul imi sopteste ca asta e marea noastra aventura impreuna, ca si cum am urca pe munte, am dormi in cort si am face bezele la gratar. Parca simt mirosul dulce si aud cum paraie lemnele sub focul rosiatic.... Ma imaginez culegand zmeura pentru gem si urmarind fluturasii cum danseaza sub razele soarelui. De fapt o sa fiu in gara, asteptand trenul vietii... acela plin de prieteni si de distractie, fara opriri ca sa coboare cineva, doar cu urcari... cantece si voie buna. Necunoscutul cand eram mica, ma speria insa acum ma lasa rece. Nu stiu daca lipsa entuziasmului este normala sau se datoreaza lipsei unei persoane cu care sa o impartasesc, persoana care isi dorea aceasta aventura a mea, mai mult decat mine.... insa stiu ca exista optimism si ambitie caci nu degeaba mi-am pus trecutul intr-o valiza mare si mov. O sa impartasesc un alt capitol din viata mea unei alte camere si de sarbatori, o sa vin nerabdatoare sa ii spun camerei mele cum este sora ei din Anglia, sa ii spun cum sunt peretii si ce secrete are ea... si sa ii ofer din caldura de acolo canapelei mele care va dormi singura timp de 3 luni. O sa imi strang ursuletul in brate si o sa ii povestesc ce dor mi-a fost de el si cat de greu e sa dorm fara sa il stiu in bratele mele.

O sa... o sa... o sa incerc sa ... o sa.... astept sa vin acasa de Craciun....

O alta lume

Au mai ramas doar cateva zile pana plec... Unde plec, nu stiu... departe. Departe de tot ce inseamna trecut, departe de tot ce inseamna lacrimi si suspine. Unii mi-au zis ca e taramul unde se implinesc vise, altii sustin ca e locul unde se evapora si ultimii pur si simplu traiesc. Imi trec mana prin par si oftez. As vrea sa dorm in plapuma cu ursuletul meu in brate si afara sa ploua si sa fie frig. Sa fie toamna. Sa imi fie frica? Nu cred. Sa fiu entuziasmata... ? Nu stiu. Nu stiu cum sa ma simt si cum sa privesc inainte. Mi-au ramas in cap doar lectiile despre pasii in trecut, durerosi, cioburi de sticla si durere. Uneori am impresia ca am ramas singura, alteori ma vad inconjurata de oameni carora aparent le pasa. O nimica toata caci oricum nu reactionez la miscarea de fel circulara a universului si a celor ce traiesc in el. De mult nu mai gandesc, nu mai simt si nu mai incerc. Nu mai am nici putere nici vointa sa lupt, ci doar sa merg mai departe fara sa simt usturimile de la urzici, muscaturile de vipere si apa rece de ploaie... Ma simt ca intr-un balon cu aer, vida, sau in pustiu... in gol. Nici cerul nu mi se mai pare albastru, nici norii nu mi se mai par distrugatori... intreaga lume a devenit pasnica, inerta, ca un ceas care a stat. Nu se aud sunete, nu se mai vad culori, nu se aud pasi, nu se vad oameni... e liniste. Niciodata nu am inteles totul asa insa ma simt relaxata, ma simt intinsa pe iarba incolora si fara miros... fumez, dar fara sa simt gustul sau fumul. Beau, fara sa imi fie sete.

Pentru prima data sunt convinsa ca fac parte dintr-un anumit univers diferit, ca sunt insusi invelisul lui... neantul si totusi lucrul fara de care eu insami nu as putea trai - nucleul, viata insasi...

England, here I come

Mai putin de 2 saptamani pana la marea aventura a vietii mele. Acum, ca sunt acasa, ma gandeam la tine... inca nu am apucat sa te revad. Imi era dor de tine, dar tu esti departe.... Cercuri, triunghiuri, linii, forme geometrice amestecate pentru a-mi umple spatiul gol lasat de tine. Stateam si ma gandeam la toate momentele petrecute impreuna si la cum am lasat timpul sa imi fuga printre degetele de la picioare. Am calcat pe nisipul fierbinte si am uitat sa mai plec de acolo, iar tu ai mers inainte... fara sa privesti inapoi. Marea imi batea in ureche, stelele imi impleteau parul iar eu am ramas nepasatoare la sentimentele tale. Acum regret... regret cioburile, regret imaginile prafuite si urmele sterse de valurile naravase.... Ti-as spune sa indraznesti sa visezi din nou, sa indraznesti sa crezi si sa te intorci insa e in van, drumul meu este altul, nisipul meu va deveni mai gri, al tau va ramane galben. Pentru mine soarele va intra in nori aici, pentru a iesi in alta parte si nici macar gandurile si dorintele nu te vor mai putea ajunge, nu vor mai sti cum sa te atinga. Ma va ploua si va fi rece, imi va fi frig, imi va fi dor insa nu va mai conta caci timpul va sti cum sa ma invete sa privesc inainte printre norii de ploaie si cum sa caut stelele chiar daca afara e lumina. Ma voi pierde in noapte, pe strazi pustii, pentru a-ti gasi amintirea, pentru a-mi aduce aminte de vocea ta, de saruturile tale si de mangaierile fine. Ma voi aseza pe drum, pe asfaltul rece si imi voi imagina ca ma strangi in brate. Nu imi va mai fi frig si voi pretui clipele acelea.

La sfarsit ma voi ridica, imi voi lua hanoracul pe mine, si ma voi duce ... acasa...

EYP in Grecia

Mi-era atat de greu sa accept ca venise si septembrie. Imi era imposibil sa cred ca cele 3 luni de vara fugisera departe de mine si nu imi lasasera decat lacrimi. Mi-as fi dorit ca ultima vara in Romania sa fie fericita, insa viata m-a lovit cum a stiut ea mai puternic. Nu mi-a lasat decat saptamana din Grecia. E ciudat cum de fiecare data prietenii se lupta din rasputeri sa te faca sa zambesti iar un strain reuseste in 5 minute sa te faca sa razi. Asa mi s-a intamplat si acum. Atunci cum sa nu fii trist ca se termina? Cum sa nu fii trist cand pleci de langa niste oameni atat de indepartati de tine si totusi atat de apropiati? Cum sa uiti o intreaga luna de vid si pustietate urmata de o saptamana in care nu stiu cum sa clasific sentimentele? Nu reusesc sa definesc atatea senzatii care pe parcursul a 8 zile nu mi-au dat ragaz nici macar cateva secunde sa le analizez. Uneori mi se parea ca nu am timp nici sa respir iar clipele de distractie care pareau atat de indepartate acum o saptamana, au reusit sa imi umple sufletul in ultimele zile.

Si atunci, cum sa nu multumesti celor ce au reusit asta? In acest sens trebuie amintite cuvintele gen "make a circle", "wake up call" si "squeeeeeeze", buclele aurii ale Silviei, engleza cu accent frantuzesc a delegatiei de fete din Paris, gravitatea vocii lui Romanos, veselia delegatiei din Grecia sau buna dispozitia si zambetul lui Alexey. Nu trebuie uitati nici ceilalti romani care au stiut cum sa se distreze si sa creeze atmosfera tipic romaneasca alaturi de straini. Olivia, Ruxandra, Alina sau Victoria, george, Dyonissos, Ana si multi altii. Si pana la urma, iata-ma scriind o lista pe oameni pe blogul meu, unde nu au loc decat personajele si sentimentele din sufletul meu. Iata-mi inima deschisa in fata unor persoane cu care poate nu voi mai vorbi, cu care nu stiu daca ma voi mai intalni pentru a impartasi momente minunate impreuna. Insa nu conteaza pentru ca ei au reusit sa ma ajute sa ma ridic din nou la cer, fara sa banuiasca de noaptea din mine. Mi-au redat speranta si imaginatia, puterea de a ma inspira din tot ce ma inconjoara, puterea de a creea, de a scrie din nou versuri si m-au invatat sa zambesc din nou.

Per total, nu stiu daca a fost albastrul marii si auriul nisipului, nu stiu daca a fost de vina spuma valurilor sau puritatea razelor de soare, nu stiu nici macar daca zeii din Olimp au contat sau nu si nu stiu nici cat de vinovati au fost oamenii de acolo. Tot ceea ce pot spune este ca EYP reprezinta mai mult decat un popas, mai mult decat o clipa de perfectiune, reprezinta tot ceea ce un om poate gasii mai pretios in viata, reprezinta totul, intregul univers, un ideal, o realitate... si totusi pur si simplu EYP