Popasul

Printre pacla groasa de nori, in smoala noptii, in linistea morbida a secundelor, printre strazile pustiite si gri, printre blocurile obosite, se vedea palida si firava, lumina unei stele. Avea o sclipire atat de uimitoare si de grandioasa incat m-a facut sa zambesc dupa multe zile intunecate. M-am ghidat dupa licarirea ei si am inceput sa merg agale, privind in sus, spre infinit.... Deodata parca nu ma mai simteam atat de singura si mi se parea ca esti langa mine, mereu la capul patului sa-mi spui noapte buna, cu ochii larg deschisi, privindu-ma si spunandu-mi cat de mult te bucuri ca din toamna mi se vor indeplini visele. Uneori aveam impresia ca esti ami fericit decat mine, mai emotionat decat mine.

Trezindu-ma in mijlocul noptii, ma uit la ceas. Este aproape ora 2 si linistea imi bate incet la fereastra. Aud soapte si murmur suav. Vad aceeasi lumina slaba de stea insa o vad in inima, intr-o imagine. Strain, ciudat, inalt si amuzant, ai aparut in viata mea fix ca acea stea prapadita, mi-ai oferit o clipa de siguranta si mi-ai luat mana spre a mi-o tine in a ta. M-ai incalzit si mi-ai aratat ca nu conteaza distanta, nu conteaza viitorul, nu conteaza nici trecutul. Mi-ai adus aminte ca respectivele secunde imi pot oferi in dar copia fidela a perfectiunii care devine ideal in vis si ca daca am incredere si imi doresc, inca mai pot dansa pe cer.

Tu ai fost acel calator grabit intr-o lume fara rost. Te-ai oprit putin... Acum plecam impreuna catre inifinit.

Steaua, totul, nimic... nu stiu

A venit vremea sa privesc inapoi. A venit vremea sa ma uit inainte. Incotro sa o apuc? Unii ar spune ca pe vremea asta, acum nu stiu cat timp faceam un anumit lucru. Eu nu pot sa spun decat ca, acum un timp, pe vremea asta, ma simteam indragostita si fericita. Cu cateva saptamani inainte de marea aventura a vietii mele, sunt oameni care ma iubesc, sunt oameni care si-ar dori sa ii tin in brate si pe care, poate intr-o alta situatie, mi-ar placea sa ii am in preajma. Pe vremea asta, acum multi multi ani, mancam bomboane si pufarine si ma bateam cu pistoale cu bile in fata blocului. S-au pus munti intre mine si trecut si dosarele au ramas inchise. Nimic din ce a fost nu voi mai avea, vedea sau simti. In pragul iernii absolute nu vreau decat sa ma scufund in orizontul altor lumi si sa inchid ochii, sa dorm... Ma uit imprejur si vad suferinta sau prostie, vad oameni care nu stiu sa traiasca si care nu stiu ce inseamna sa ai un strop de iubire in palme. Poate ca pentru ei si eu depasesc orice limite insa pentru mine a ramas numai nu... Am sa zbor peste tot ce-a fost mai bun si mai sincer, peste tot ce-a fost frumos iar capatul drumului meu ma asteapta cu cel mai calduros cadou - singuratatea.... Cand imi spune lumea ca abia astept sa plec, cand ma felicita toti, crezandu-ma erou si cand se cred genii care stiu ce simt, imi vine sa urlu, sa zgarii, sa ma tarasc si sa plang intruna... M-am prabusit si imi e mult prea greu sa ma mai ridic, mi-au taiat aripile, mi-au parjolit sufletul si m-au lasat sa dorm in noroi. Visam cum astept acel tren in gara, incarcata de bagaje, cum imi imbratisez parintii cu lacrimi in ochi insa lacrimile m-au strans in brate mai devreme, mult prea devreme si m-au lasat fara aer, fara dorinte, fara sperante, m-au lasat in gol, pierduta. Nici tigarile n-au mai avut gust, nici soarele nu a mai fost luminos, nici zambetele n-au mai fost sincere... a ramas doar durere. Nu mai stiu sa dorm, nu mai stiu sa rad, nu mai stiu ce inseamna sa te bucuri. Am ramas muta de suferinta, cu ochii transparenti, privind in sus, in jos, oriunde, fara sa mai cred, fara sa mai sper. Realitatea m-a lasat dezgolita in pustiu, in intuneric, mi-a daruit teama si ploile. Mi-a luat cerul, mi-a luat cuvintele si m-a lasat ofilita si palida stea cazatoare...

Labirintul

Am tot amanat sa scriu pe blog despre o anumita idee, in speranta ca voi avea suficienta inspiratie ca sa sune cat de cat artistic. Problema se pune in felul urmator: este vorba de intrebarile retorice, aparent fara raspuns.

Unii oameni, de fel sub nivelul anumitor asteptari, isi pun intrebari ciudate, gen de ce exist sau de ce merg. Aceste intrebari dau dovada de gradul de prostie al fiecaruia deoarece existi pentru ca asa e firea lucrurilor si mergi pentru ca ai invatat asta cand erai mic. Ideea este ca ai nevoie de putina inteligenta pentru a gasi un raspuns, nu neaparat veridic, cat plauzibil, care sa iti satisfaca setea de curiozitate privind aceste tipuri de intrebari.

Cand vine vorba de mine... ca orice om, am si eu intrebarile mele retorice insa marea majoritate au si raspuns daca as incerca sa il gasesc. De ce exista visele si ce inseamna cu adevarat dragostea sau cum e posibil ca unii oameni sa sufere atat de mult incat sa isi vada sperantele naruite in fata ochilor... Aici nu este nevoie de raspuns intrucat miserul nedeslusit al anumitor cuvinte face totul sa prinda culoare. Per total nu prea imi pasa de intrebarile frecvente din capul meu, nu prea imi pasa nici de raspunsurile lor ci doar de faptul ca ele se nasc din nevoia de incertitudine, din nevoia de ascuns si incifrat si din evenimentele zilnice. Haosol in care eu am ales sa traiesc este lumea aceea presarata cu obstacole si ghicitori, labirintul care are forma rotunda si nici o scapare. in schimb el are trepte, niveluri si obiective din ce in ce mai inalte. Aspiratiile devin palpabile doar daca ai rabdarea necesara parcurgerii drumului sinuos pana acolo.

Schimband putin subiectul, mi-am adus aminte de cateva persoane care mi-au fost alaturi in trenul vietii. Mi-as dori sa mientionez ca acele persoane au fost atat de iscusite in arta vietii incat lupta lor cu necunoscutul a ajuns sa aiba finalitate in cele mai aprigi suferinte si cele mai crunte si sfasietoare dureri chiar daca acele persoane ar fi meritat cea mai inalta dreapta de pe podiumul victoriei. Acele persoane, profund ambitioase, nu au cedat si, cu picioarele zgariate, cu inima obosita si cu parul carunt, lupta in continuare indiferent de piedici. Acele persoane merita ca oamenii intalniti pe drum sa le faca loc sa treaca, nu sa le puna alte piedici. Eu personal, atunci cand cararea mea se intersecteaza cu a unui prieten, il iau de mana si mergem impreuna pana cand drumul ne desparte. Poate intre timp ne construim idealuri comune pentru a ne intovarasi pe tot parcursul asfaltului cel negru si al caldurii parca scoasa din infernul cel mai adanc. Pentru ei pot merge pana la capatul lumii si pot invinge pana si viata, pana si infinitul pentru ca sufletul meu simte o inima slabita si ii imprumuta putere dintr-a mea. Nu va conta niciodata unde ma opresc eu, eu nu tintesc sfarsitul glorios si eroic, eu tintesc sa raman vesnica amintire nevestejita in sufletul ratacitilor.

Calator grabit intr-o lume fara rost, opreste-te putin...

La granita dintre vis si realitate

Stateam si ma gandeam la tine, la cat de frumos imi vorbeai, la cat de bland iti era glasul. stateam de altfel intinsa in pat, cu caietul la linia dintre coapsa si sold, in bataia firava a unui ventilator, scriind... Simteam ca ma trece un fior rece pe sira spinarii din cauza durerii de spate insa gandul ca tu existi imi alina oful.

ventilatorul mergea molcom, scotand un zgomot ca de albina ostenita, alungand caldura. eram intr-o casa straina mie, cu un obiect ciudat care-mi producea o frenetica incantare. In plus, o inghetata albicioasa imi gadila delicat papilele gustative, dand o savoare exotica si erotica buzelor mele. Ascultam replici dintr-un serial cu vampiri care, combinate cu placerea pasionala oferita de inghetata ma faceau sa ma simt personaj principal intr-o fantezie.

Revenind la tine, incercam sa mi te imaginez in diferite locuri sau sa creez o iluzie ca un balon plin cu aer in care sa incapem amandoi si sa nu ne atinga nimeni. Imi place sa cred ca ne aflam undeva deasupra universului, privind cum ultimele raze ale soarelui se arunca disperate in haosul altor lumi. Ne tineam stransi de mana, fara sa ne vorbim pt ca ne iubeam atat de mult incat prezenta insemna infinitul. Te priveam, ma uitam in ochii tai si vedeam acea dragoste pura si perfecta pe care o viseaza fiecare adolescenta. Ne intindeam pe sacii de dormit, si numaram miliardele de stele, una cate una, pana adormeam. Nu am nevoie de hrana sau apa, atata timp cat aceste iluzii imi infrumuseteaza noptile. Rand cu rand, se umple pagina insa sufletul meu ramane la fel de plin de sentimente si senzatii, la fel de indragostit de viata si de necunoscut.

Insa, intr-o lume interioara nu are loc realitatea, dar tu ma aduci mereu fericita cu picioarele pe pamantul viselor.

Tu sau eu...

Stau si ma intreb uneori de ce scriu, sau de ce e noaptea neagra. Alteori ma intreb ce e viata si de ce trebuie sa fim impovarati cu ea sau de ce uneori ne dorim sa nu mai fim aici. Noi nu avem raspunsurile asa cum nici oamenii mediocrii nu gasesc raspunsuri logice la intrebari precum de ce urmeaza ziua dupa noapte si nu noaptea dupa zi. Mi-e greu sa inteleg cum oamenii pot fi buni si rai, insa nu imi e greu sa inteleg cum oamenii buni devin uneori rai in ciuda aparentelor. Pentru ca acei oameni sunt mereu loviti si cand esti la pamant, ranit, te ridici sa scapi si in lupta pentru supravietuire mai cad si altii, rapusi de mana ta. Unii ar numi-o onoare sau mandrie, altii vointa si ambitie, pentru mine sunt doar cuvinte... forma de a demonstra vietii ca inca stim sa respiram cumva. Suntem incapabili sa fim perfecti desi toti ne-o dorim iar uneori ne credem atat de mizerabili incat cei din jurul nostru se simt mai jalnici decat noi pentru ca ne cred mai buni.

Teorie si iar teorie... dar ce se intampla cand ti se arata in fata ochilor o situatie mai dificila? Cum faci sa fii corect, sa fii moderat si cat mai bun in ceea ce faci, fara sa calci peste altii? Sunt situatii in care cuvintele nu mai sunt de ajuns. Nu stiu ce sa fac: sa merg pana la capatul lumii? sau sa renunt aici si acum, spunandu-mi ca a fost de ajuns cat am incercat? Poate ca imi pun astfel de intrebari despre viata insa cand ma gandesc la tine imi aduc aminte de tot ce s-a intamplat si imi spun ca orice furtuna e urmata de un rasarit. Asa cum ma vezi, asa cum te vad, viata nu se termina aici, indiferent de cat de tare ne dorim sa stea timpul in loc. Daca e nevoie sa ma urc pe luna ca sa te vad mai bine, am sa o fac, daca e nevoie sa ma ascund in urechea ta ca sa ma auzi mai bine, am sa o fac, si totul doar ca sa stii ca nu ma dau batuta indiferent ce s-ar putea intampla azi sau maine... Daca vrei sa ma vezi mai bine si sa ma simti mai bine, trebuie sa iti spun sa deschizi larg de tot ochii caci nu conteaza prezenta mea palpabila ci sentimentele din inima ta... Crezi in tine si ai sa poti face orice, crezi si in mine, nu esti singur, crezi si in Dumnezeu... esti rege peste univers. Tu poti face orice, tu esti tot ce eu nu am putut sa fiu vreodata, tu esti acel "eu" spus in propriul meu gand...