Zburatorul...

Stateam si ma uitam pe geam.... Imi rasunau adanc in minte cuvintele tale. Le-am scris si le-am pus langa poza lui tata, sa le citesc iar si iar pentru ca ma inspira. Ascultam o melodie care imi aducea aminte de cel pe care il iubisem cativa ani cand varsta mea ii permitea inimii sa zburde libera printre maci si dragoste nebuna. Ma miram cum a trecut timpul printre fire de par de culoarea nisipului de la malul marii si a ajuns sa se opreasca acum, in fata ultimei luni dintr-o vara torida si furtunoasa. Imi spuneai adesea ca esti romantic si visator si nu-mi venea sa cred, dar acum stiu. Acum stiu ca nu esti ca mine, caci eu traiesc precum Blaga si stau cu moartea in gat. Sper sa o inghit odata cu mancarea dar se pare ca nu vrea sa plece de acolo. Si ce daca...

Uneori mai scriu, scriu aici cuvinte zburatoare, cuvinte ce tie iti place sa le citesti. Imi povesteai cum uneori te regasesti in ele si erai mirat, mirat ca simt, ca le simt, ca le traiesc ca si cum ar fi parte din sangele ce-mi siroieste navalnic prin vene. Am avut cuvinte despre el, despre mine, despre trecut si despre viitor. A venit vremea sa am cuvinte si despre tine caci tu, anonim de-a lungul veacurilor, esti singurul vinovat de curajul meu. Tu esti erou si stii, eroii nu cad niciodata dar inainte sa fie eroi au fost lasi si lasii cad de mii de ori. Ne completam in gandire si in idei, ne impleticim mainile si privirile si lasam creionul si cuvintele de pe blog sa deseneze sau sa scrie ceea ce pentru noi e totul, e viata. Pacat ca uneori e nevoie de gropi adanci si nevazute in care sa cazi pentru ca sa reusim sa ne atingem degetele...

Nu o sa uit niciodata faptul ca ma tineai de mana cu atata caldura cu toate ca sufletul tau era praf si cioburi. Pentru tine conta ca sa fiu eu bine... Am fost oarba doar in fata altora caci sper sa fi fost si eu acolo, la fel de prezenta cum ai fost si tu pentru mine. Nu e nevoie de cuvinte ca sa ma faci fericita, nu e nevoie decat de imaginea ta sau de sfaturile tale caci printre miliardele de oameni de pe pamant, printre zecile poate sutele de cunoscuti doar tu poti ceea ce nici mama nu a reusit mereu, sa ma faci sa zambesc inifinit si sincer. Imi spuneai ca fara aripi nu poti sa zbori, dar tu nu ai aripi zburatorule si totusi esti deasupra tuturor iar deasupra ta va fi mereu cerul de un albastru adanc si pur ca ochii unei fecioare.

Da-mi voie sa iti fiu calauza, vino sa-mi tii companie, da-mi voie sa fiu acolo pentru tine, vino sa fii aici pentru mine, da-mi voie sa te tin de mana, vino si tine-ma de cealalta mana caci noi, fie impreuna, fie separat, doar noi, vom fi undeva sus, mai sus decat tot si nimic, singuri, inchisi in palmele universului....

durere...

inainte de a incepe sa scriu trebuie sa mentionez ca nu va fi fericire in randurile urmatoare.

uneori e nevoie de lacrimi ca sa te trezesti din somnul acela frumos, in care visam un viitor colorat, parintii in aeroport in prag de sarbatori si veselie mare in orasul meu sec atunci cand reveneam din locuri straine. uneori e nevoie de socuri pentru a realiza ca ai 3 fire albe si un gram de nebunie in tine inca nedescoperite. uneori realizezi ca ai prieteni adevarati ascunsi in oamenii care nu iti impartasesc mereu fericirea. de ce? pt ca fericirea e sublima si meriti sa te bucuri doar tu de ea, dar tristetea si durerea e greu de purtat pe umeri iar ei sunt acolo pentru tine, cand nici nu te astepti.

stau si privesc o poza palida, un zambet apus si un chip pe care nu-l voi mai atinge niciodata. stau si privesc in gol, privesc intunericul si ma simt pustiita. ma simt singura si cu genunchii in pamant, cu capul plecat si incapabila sa uit. ma simt un contur fara continut insa cu un scop, ca un pictor care deseneaza marginile unui chip, dar fara detalii... acela nu e chip, e iluzie. si uneori iluzia prinde viata si se plimba intr-un "oras ce a uitat sa deschida ochii" pana cand da nas in nas cu ochii mei. atunci, ea prinde viata... nu va conta cat de nemilos va fi timpul cu amintirile, nu va conta cat de disperat voi striga dupa el, un lucru stiu sigur. orasul meu a adormit odata cu el si cu sufletul meu.

azi, dupa anumite ore bune de privit in gol, dupa lacrimi amare si suspine au ramas doar haine de culoarea noptii, poze si durere in suflete, acolo unde zeci au plans pentru el, acolo unde intunericul a cuprins soarele. acum nu imi ramane de facut decat sa ridic ochii ca de smoala si sa pasesc nu pe asfalt, nu pe iarba, ci pe covoare vopsite in negru. cu toate astea acum, in vartejul clipelor dezolarii, privesc in sus: deasupra e numai albastru.

Locul...

Well... ce pot sa spun... m-am intors din orasul unde trecutul si viitorul nu prea existau. m-am intors din locul unde linistea dar si harmalaia celorlalti copii mi-au permis sa uit de probleme. m-am intors aici, acasa, in locul unde nu poti sta nici o clipa locului sau nu poti avea parte de nici un moment fericit. m-am intors acolo unde ghinioanele se tin lant iar sufletul meu sta prizonier in propriul corp. pt ca aici nu exista soare si pentru ca nu am mai regasit aceeasi iubire pe care o lasasem sa ma astepte. se pare ca s-a plictisit de absenta mea si si-a intors fata catre viitor caci nu-l mai recunosc. nu-l condamn pentru ca trebuia sa ii fiu aproape insa tot ce sper este ca dragostea ce mi-o purta va fi suficient de puternica incat sa se adune si sa ma sustina in continuare cu cele mai frumoase sentimente existente aici, in univers. m-am intors aici, unde se va fi sfarsit un drum si va incepe un altul. m-am intors in orasul unde cladirile nu au culoare iar inimile oamenilor bat doar pentru a ii mentine in viata. m-am intors in orasul agitat din cauza disperarii tuturor de a scapa de sclavia interioara. m-am intors in locul de unde... el va fi plecat si in locul unde un alt el imi va fi propus sa fi plecat si noi, impreuna...

Why do we lose our dreams?

An entire world has fallen for me Sunday afternoon when I found out my dad was ill. I was in Barlad, at the most beautiful camp ever when my mom phoned me to tell me the news.

Sometimes it is hard for us to keep our dreams live, especially when the universe goes round and round till you get lost, somewhere between the wings of time. You have to lift your head and be a witness at the murder of your hopes and wishes even though nobody is responsible for this. Maybe you wonder why reading this. Well, because you all know me. I am not the person you’ve seen, I am not mad, I am not evil, I am just a person. My father is in a coma for a few days so my life turned upside down in a glimpse of a moment. I remember all the moments with him, every word he said to me and feel sorry because the last time I talked to him was before I left… at the train station. But I can not stop here, at this old empty crossroad. I have to take a step, and then another one, till I reach my destination. But how to do that if all my dreams lie in the sand…

We lose our dreams because we have to lose those ones in order to create new ones. My tears will fall like rain drops from the wonderful sky but with every tear I get the chance to create a new shape of a wish. Maybe my heart is broken into thousand of pieces, maybe my voice is weak and my eyes in a dark shade but one day things will be happy again. Now I will use my inner voice to say goodbye to one soul and start creating a new one using star dust.

cuvinte din moldova...

Barlad… un oras pierdut undeva in mijlocul pustiu al moldovei, lasat in paragina ca o bijuterie zgariata si uitata undeva pe fundul marii intr-o scoica. Un oras in care ma aflu acum, in miez de noapte, in fata unui monitor. Am ajuns sa urasc acest monitor, imi trezeste amintiri neplacute… in nucleul acestui oras se afla un camin aproape pustiit, cu 4 fete singuratice asteptand poate una din marile aventuri ale vietii lor. Pe corioare sinistre, cu gresie care seamana cu o cladire parastita, lipa lipa, cu papucii ei galbeni era ea. O observam atenta, urmarindu`i fiecare miscare lenta. Desi tinea enorm de mult la copilul acela amuzant sufletul ei ramasese prizonier in mrejele dragostei desenate pe peretii unui liceu, scrise cu pasiune pe tavanele scarii ei de bloc sau amintite intr`o pagina de jurnal. Iubirea aceea fusese tot, fusese si cer si pamant, fusese singura perla a sufletului ei, gasita in cele mai adanci oceane ale universului reveriei. In loc de ore de somn, privirea ei expunea ca diapozitivele imagine dupa imagine tot ce se intamplase acolo, undeva, unde idealul devenea realitate. Isi amintea fiecare vorba, fiecare privire, fiecare miscare, fiecare respiratie insa dintre toate isi amintea cel mai bine gustul buzelor fierbinti. Ofteaza si rememoreaza atingerea delicata a mainilor a celor doi ochi de cafea, a cuvintelor blande pe vreme de razboi dar si a tuturor celor petrecute cadva demult. Tot ce fusese mai pur si mai angelic din iubirea lor, spre sfarsit a prins o umbra demonica, contur ce la final a transformat totul in ceara topita. Nu mai ramasese nici praf de stele, nici lumina, nici puritate. Tot ce ea inca mai pastra erau cateva poze intr-un albun, 3 cuvinte si amintirile. Nu va uita niciodata cat de mult s-a putut darui sufletete cuiva pentru ca la sfarsit sa fie calcata in picioare ca o furnica, sa fie batatorita sub pamantul moale si in plus, sa fie uitata complet. Sufletul ei a devenit din eterna dovada a dragostei adevarate in cutia pandorei unde nu au loc decat sentimente de ura si de razbunare. Dar niciodata nu se va razbuna mai mult decat a reusit sa o faca deoarece viata a stiut sa ii departa iremediabil iar drumurile lor nu se vor mai intersecta. Cu toate astea ei dor vor ramane impreuna dar separat caci ea simte concomitent ura si iubire pentru omul care i-a fost si inger si demon si protector al tuturor noptilor cu nori de furtuna si poet contemplativ al cerului senin si lunii miraculoase.

A moment like this...

Ploaie ploaie si iar ploaie... Cu adevarat o zi tomnatica ale carei maini simt cum ma strang pana raman fara suflare. Ma vad intinsa pe jos, afara, iar fiecare strop lasa o dara de sange pe chipul meu ofilit si obosit de viata. Cerul ma sufoca, este apasator si infinit de negru... Simteam cum imi palea sufletul incetul cu incetul pana in clipa cand mi-am amintit ca existi si ca undeva, la capatul orasului, te gandesti la mine. Incep sa alerg prin ploaie cu o forta nemiloasa incat furtuna se simti provocata. Incepe sa fulgere iar cerul se lumineaza spectaculos insa pret de cateva secunde. Ploaia nu are sanse, cel putin nu in fata vartejului tumultos al dragostei. Imaginea lui imi da putere sa lupt cu forte nevazute, cu fenomene ale naturii ce nu pot fi invinse de om. Simt cum imi exalta inima si cum sangele imi pompeaza frenetic prin vene. Gafai insa nu ma opresc, alerg incontinuu ca si cum as fugarii destinul crud. Si stiu ca il voi ajunge, iar popasul meu va fi in fata casei lui, o casa mare cu porti imense, ce par ca ating bolta cereasca. Voi intra, uda pana la piele, cu ochii mari si luminosi, nu inainte de a ma invarti prin ploaie, cu mainile larg deschise, stiind ca am triumfat. Premiul meu e atingerea buzelor lui fierbintisi tremurul fiecarui por al pielii mele atat din cauza vremii cat si din cauza aproprierii dintre noi. Vom fi impreuna, in mijlocul ploii, in mijlocul strazii pustii, in mijlocul orasului adormit, singuri pentru eternitate.

O zi ploioasa

Ma trezesc amortita, intr-o mare de intuneric desi ceasul se apropia de ora pranzului. Ma uit pe geam, pe aceleasi geam pe care m-am uitat in fiecare dimineata si vad ploaie. E rece, e frig, e dizgratioasa acum, e trista si imi inspira o zi de octombrie tarziu. Totul pare atat de pustiu atunci cand a mea camera nu e luminata suficient.... Ma uit pe poze, amintiri vechi de multi ani sau amintiri recente, de liceu. Mi-e atat de greu sa accept ca de acum inainte nu mai sunt un copil ale carui mofturi vor fi satisfacute imediat. Mi-e infinit de greu sa realizez ca peste doar 2 luni imi voi lua zborul si voi ajunge departe de tot ce-a insemnat copilarie si zambete, de marile iubiri adolescentine, de noptile de betie inecate in fum, de serile romantice la malul marii si de amalgamul de vise amestecate cu pulbere din stele. Uneori clepsidra cu nisip a avut rabdare, alteori mi-a furat fericirea insa intotdeuna timpul va insemna marturia incontestabila a faptului ca aici, candva, voi fi fost eu. Poate ma voi fi pierdut printre valurile marii... poate ma voi fi murdarit de noroiul ploii de afara, poate ma voi fi disipat odata cu bataia vantului insa esenta va ramane mereu aici.

M-am trezit cu un dor nebun de tine. Ma lasasei seara precedenta in fata stelelor dezgolite de inhibitii si ma amageai cu vorbe de amor la gandul ca nu vom mai fi impreuna. Mi-era frica de faptul ca ma vei uita, ca nu-ti vei amintii nici macar chipul meu. Ploaia nu se opreste si visele mele incep sa se destrame, sa pluteasca in aer cu stropii si sa cada, lovindu-se brutal de asfaltul rece, pentru ca in final sa moara singure... Fara vise, fara iluzii, si in curand si fara tine voi pasi pe un drum fara intoarcere. Ale tale cuvinte vor fi pierdute in timp insa etern pastrate in sufletul meu caci linistea pe care numai tu ai stiut sa mi-o oferi va fi valorat mai mult decat orice altceva din aceasta lume plina de himere. Nu stiu cat voi mai putea sa iti zambesc sincer stiind ca pentru noi timpul nu sta in loc. Mi-e teama ca suferinta nu va fi numai a mea iar tu, inger neadaptat realitatii, nu meriti decat sa fii iubit si admirat pe de-a intregul caci esti singurul din univers al carui trup nu e cladit din huma si al carui suflet e pur si sincer. Cu toate ca imi voi baga amintirile in buzunar pentru a le avea aproape, mi-e teama sa nu le pierd, caci acolo, fara tine aproape de pielea mea, daca nici macar pozele si vorbele nu-mi vor ramane, incet, voi muri alaturi de toate visele mele si de iluziile noastre.

Tablou, vacanta sau nimic?

Acum ceva timp ma intrebam cand ai sa vii ... M-ai luat de maini, m-ai tinut in brate si m-ai ajutat sa numar din nou stelele... Fiecare secunda mi se parea o adevarata marturie a eternitatii si intreg universul se contura prin privirile noastre. Imi fusese dor de tine iar tu ai venit, odata cu mult iubita furtuna, sa imi stingi setea de dragoste, sa ma intinzi pe spate si sa imi arati cat de mult ma adori. Nu e poate, nici un alt sentiment si nici un alt suflet care sa amestece lut si praf si sa faca din ele o inima, numai una, profund indragostita si mereu aiurita in prezenta ta.

Rotile se miscau incet, scartaind pe nisipul auriu. Mirosul de fan si de iarba proaspat cosita imi inunda narile... As spune ca seamana cu un tablou, un altul... insa el mi-a spus ca asa va arata vacanta noastra undeva la tara, impreuna, pe o coama de deal, sub clar de luna. A avut dreptate si iata-ma fata in fata cu artisul care a pictat cele 3 imagini lasate undeva intr-o camera si cu intrebarea: acum si aici sau acolo si atunci, candva, poate niciodata? Sa pastrez clipa sau sa fug pentru ca stiu cum ale ei radacini vor forma o amintire pe viitor dureros de dulce .... ?

Ma trezesc singura in camera mea, fara nici o poza pe perete. Ma uit pe tavan insa nu vad decat dungile de la varuiala... Ma ridic incet si ma spal pe fata, deschid calculatorul si asa portile unei noi zile se deschid. Te astept si de data asta, astept si vacanta in doi, si cele 3 tablouri dar mai ales astept ziua cand totul si nimic se vor contopi iar prima clipire sub razele soarelui sa fie un inceput de infinit sfasietor de fericit.

Tablourile

Nori negrii de furtuna se aratua la linia orizontului. Erau atat de spectaculosi, atat de amenintatori si fulgere sclipeau usor prin perdeaua lor. Asa arata un tablou care ar fi reprezentat perfect un suflet pustiit. Dar ce artist sa il picteze daca nu cuvantul si amintirea? Cum spuneau unii cunoscuti de ai ei, au trecut 4 ani de liceu. Ea insa isi aminteste de acei 12 ani in aceeasi cladire, de acel drum si de lacrimile si rasetele dintr-o banca undeva in spatele unei clase. Isi aminteste de toti colegii ei, buni sau rai, placuti sau nu, au facut parte din drumul ei si fiecare a stiut sa-si lase o amprenta asupra ei. Cu inima patata de diverse evenimente paseste pe marginea dintre fericire si nostalgie. La limita dintre agonie si extaz, cu lacrimi in ochi si cu un zambet sincer. Acum, mai mult ca niciodata isi vede idealurile indeplinite... isi vede viitorul prin prisma realitatii si e poate pentru prima data cand stie cu siguranta ca urmatorii ani vor fi poate cei mai frumosi din viata ei.

Norii negrii incep usor usor sa se risipeasca. Langa acel tablou pictorul, artist desavarsit, aseaza o alta imagine grandioasa: in fundal, munti negrii ca smoala... masivi, impunatori. Pareau ca niste urasi maniosi pe lume si pe intreg universul. In fata lor sclipea un fir de apa... spumos si rapid. Il grabea caldura soarelui arzator care usca incet incet firele de iarba si roua de pe ele. Un peisaj mistic din toate punctele de vedere. Undeva in planul apropiat, contemplativi, un baiat si o fata... tinandu-se de mana... Ochii lor conturau acele elemente din tablou si inimile lor ofereau pasiune, foc si farmec acolo unde nu exista decat admiratie. Cei doi erau reflexia celei mai frumoase iubiri de vara pe care ea o traise... cea mai tulburatoare dragoste... plina de vibrari si emotii, definitie incontestabila a eternizarii senzatiei de euforie si perfectiune in cuplu.

Al treilea tablou, ultimul lasat intr-o camera goala avea un lan auriu de grau, sub lumina arzatoare a soarelui... si cu o fata, stand cu spatele. O fata care pipaia cu degetele-i fine spicele... si medita la drumul lasat in urma ei, ca efect al faptului ca a calcat in picioare tot... Nu stiu daca aceasta imagine este ceea ce ea a vrut sa exprime insa artistul a manjit panza cum a stiut el mai bine.

In urma ei nu raman decat cele 3 tablouri care reliefeaza un trecut tumulos... un suflet curat si doi ochi care au fost verzi si fericiti, grii si plini de lacrimi dar si negrii su suferinzi.