Mister

Sunt anumite lucruri care nu pot fi explicate in cuvinte asa cum sunt anumite trairi sau sentimente. Dupa un timp te inveti cu ele si nu mai cauti explicatie pentru ca ai impresia ca le cunosti. Nu le sti rostul, doar ca te-ai obisnuit cu ele in viata ta. Atunci ele fac parte din tine, te completeaza si in loc sa incerci sa le atribui o semnificatie, preferi sa inventezi una, care iti e ceva mai la indemana. Unii oameni te cunosc, si isi dau seama ca ascunzi ceva, ca minti despre un anumit lucru care li se pare lor anormal, dar nu pot dovedi asta nimanui, poate nici macar lor insisi. Ce e de facut? Nu am sa spun ca situatia seamana cu un film cu detectivi, pentru ca nu e asa, e viata, nu e cinematografie. Da, e adevarat ca unele filme te inspira si altele iti ofera raspunsurile pe care le cauti, chiar daca nu stii caror intrebari sa le asociezi. Cu fiecare zi inveti ceva nou si diferit dar uneori ajungi in punctul in care nu mai intelegi nimic din complexitatea existentei tale si vrei sa te duci acasa la mama. Sa fugi, n-ar fi prima data cand faci asta. De ce? Intram in ciclu infinit. Acelasi par ca si in ziua cand am pasit pe portile liceului, aceiasi ochi ca atunci cand aveam 11 ani si totusi aparentele sunt false. Incearca sa dezlegi o integrama, apoi un puzzle, apoi labiritul si mai tarziu, dupa ce faci o facultate in care combini cumva psihologia cu tehnicile detective, iti ofer sansa sa incerci sa iti deslusesti propriul mister. Vei fi uimit de final.

Tot ce pot sa spun e ca solutia tine de cuvinte. Gandeste-te la Saw si la ... final. Pricepi? Daca ta, iti ofer medalia mea de geniu, daca nu, mai citeste odata randurile de mai sus. Si totusi, ia spune-mi, care e concluzia, fraiere?

Te uiti la tine, ma uit la mine, ma uit la tine, te uiti la mine. Da, esti tot tu, tu esti vinovatul. Mereu vei fi, dar incearca sa te prinzi si de ce. Eu sunt doar unealta cu care iti atingi scopurile, eu sunt cuvintele.

O alta dimensiune

M-am lasat purtata de adierile vantului... L-am ascultand cantand din sitar. Suna a balada, ma simteam linistita, odihnita. Am plecat capul si am inchis ochii. Am patruns intr-o alta dimensiune, undeva unde nu exista rautate umana si realitate izbitor de ucigatoare. M-am pierdut printre firele de nisip, m-am evaporat in aer, m-am lasat leganata in acordurile norilor si am zburat. Insa nici un vis nu are decat nucleu de iluzie, are contur de realitate. Si atunci am cazut. Am deschis ochii si m-am uitat speriata in jur. Eram tot acolo, undeva la facultate pe o insula. Dar nimicinicia umana se evaporase, devenise universala. Sufletul meu devenise inexistent, sau mai bine spus inchegat in susurul timpului. Ochii imi erau rosii. Se pare ca plangeam. Scena era grandioasa, pictata in culori reci, de iarna. Era un gri apasator, morbid. Dar ochii ei stravezii vedeau primavara. Asflatul uscat si vechi devenise covor de sperante. Fetele obosite ale strainilor emanau stropi de euforie. Puteai gusta libertatea. AH! Ce clipe...

Si m-am trezit din nou, cu buzele uscate. Imi fusese sete. Sete de rutina, sete de stres extaziant, sete de viata. Imi simteam buzele calde, afara era frig. Dragostea lor era catre infinit, catre atingerea suava a buzelor lui carnoase, catre sudoarea si masculinitatea lui. Visam, pentru a treia oara, si ma simteam partasa in povestea stelelor. Era suava, miscatoare, plina, perfecta. M-am lasat prada realitatii vii a dorintelor, am inchis ochii.

Am adormit. Cand m-am trezit afara ploua, iar el ma tinea strans in brate. El inca dormea.

Nebunie

Ma inec in razele soarelui

si orbesc de la lumina lor,

calcand timida

pe fruntea calda a pamantului.

Imi ard talpile,

ma simt ca in iad, iar

sudoarea-mi zgarie adanc tamplele

incat simt ca surzesc,

innebunesc....

Ma topesc in albastrul cerului

si-mi-e cald de prea mult haos.

Ma descompun in umbra vantului

ce bate manios de bland

si-mi pierd simturile

in verdele copacilor.

Innebunesc...

Deodata ma lovesc de un perete,

dar inima-mi spune ca e viu.

Fara simturi, venele-mi pulseaza

si cred mor

caci inainte nu am cum sa merg

si inapoi... n-am sa ma intorc.

Innebunesc...

si povestea spune mai departe

cum ca zidul era viu,

dar eu nu am de unde sa stiu

ca si miorlaia.

Era doar un motan.

Innebunesc

Doar ***

Inca stau si ma intreb de ce... De ce e viata asa, de ce sunt oamenii asa, pana la urma nici nu stiu de ce anume ma intreb. Raspunsuri plauzibile nu o sa gasesc, nu am cum sa le stiu pe toate. Insa pot sa spun povesti, pot sa imi amintesc de greselile mele si sa incerc sa le repar, pot sa am o vorba buna pentru cine are nevoie de ea, pot sa cer un sfat persoanelor in care inca mai am incredere fara sa incerc sa pricep de ce se intampla toate. Pot sa sper, sa visez, sa am iluzii si sa vreau sa se intample anumite lucruri, sa lupt pentru ele... O sa pot, intr-o zi, sa ma si indragostesc... probabil de persoana nepotrivita, ca de obicei. Insa in ziua cand o sa il gasesc pe acel cineva care va sti sa imi aprecieze putinele calitati, il voi aprecia mereu. Voi incerca sa invat din ceea ce se intampla in jurul meu, voi incerca sa imi pastrez valorile morale si sa nu repet greselile din trecut. Ce se va alege de inima mea, de viitorul meu, ramane de vazut... Ma intreba cineva odata ce e fericirea pentru mine. Atunci as fi spus o relatie, o dragoste care sa te ridice la cer, una in doi. Acum, dupa aproape 20 de ani de viata, ii voi raspunde ca cea mai mare fericire a mea este ca traiesc, ca respir, ca pot gandii. Sunt fericita ca desi sunt singura, nu am ajuns si singuratica si o sa incerc sa ma bucur si de fericirea ca imi fac studiile in Anglia, ca mi se ofera sansa de a ajunge in America dar si de toate nimicurile vietii care imi umplu zilele. Daca ar fi sa aleg cel mai fericit moment din prezent, as spune cu siguranta clipa in care am avut curaj sa ii spun "salut"unui vechi prieten. A fost una din cele mai intepelte decizii din ultima vreme, indiferent unde va duce ea. Incerc sa uit ca am facut un om sa sufere acum putin timp, incerc sa trec epste toate problemele din prezent si sa imi vad de viata, caci drumul meu nu e usor, cel putin nu departe de ceea ce a ramas din familia mea si fara prieteni. Am crescut si a venit vremea sa imi asum responsabilitatile pentru tot ceea ce fac, pentru tot ceea ce spun si pentru tot ceea ce imi doresc. Un exemplu banal ar fi faptul ca voi dormii in timpul orelor de maine pentru ca am stat la palavre cu acel vechi prieten. Lipsind de la un curs, va trebui sa invat o ora in plus pt examen. Eh si? Merita... Si oricum nu e prima data. Viata e frumoasa, cu tot ce are ea, si cu bune si cu rele si cu siguranta voi urma sfaturile de a ma bucura de ea cat de mult reusesc.

Deschid ochii larg pentru a lasa soarele sa patrunda in viata mea. In Anglia, daca e soare, e o raritate si vreau sa profit.

Un strigat, o lacrima, un suras de fercire

Era o data o vreme, o vreme cand iubeam.... Deschideam calculatorul cum faceam ochi ca sa citesc stirile. Dar nu ma refer la Realitatea, Pro tv sau Antena 1 ci la stirile despre Universitatea Craiova. Imi amintesc cum imi batea inima la desemnarea unui arbitru pentru derby-urile cu echipe din Capitala sau cum imi dadeau lacrimile de fiecare data cand priveam vechile ei performante. Imi plange sufletul cand azi, citesc in acelasi loc, acelasi rand de stiri insa cu o dezamagire profunda fata de anumite concepte si puncte de vedere. Imi amintesc cu drag de atmosfera de pe stadion, din locul unde juca un al 12-lea jucator al celei mai iubite echipe din Romania. Bataile din palme perfect sincronizate si mii de voci pentru o singura credinta, oceanul de alb si albastru, mesajele si zambetele sau lacrimile suporterilor meci de meci... lucruri pe care nu ti le poti sterge din minte si speri sa mai mergi la meci cu aceleasi emotii ca atunci. Am aproape 20 de ani si ma uit la o copila de 16 ani, cu un fular la gat si pasiune curgand prin vene, o copila care desi a fost crescuta intr-o familie normala, a devenit cumva ceea ce unii ar spune o microbista. Poate ca nu stia ea pe atunci ce insemna o adevarata echipa dar avea sa invete totul, avea sa asculte povesti despre marile legende si acele victorii care au facut incojurul Europei. Avea sa afle ce inseamna o credinta intr-un nume, intr-o echipa, in 11 oameni care inseamna mai mult decat orice. Avea sa afle ce inseamna sa fii indragostit si sa ai parte de cea mai frumoasa forma de iubire existenta. Si pentru asta a avut cel mai bun profesor, un coleg foarte drag ei. Insa anii trec si lucrurile se schimba. Raman amintiri, poze, cantece, legende, statistici si credinta, raman prietenii, raman nume, raman lucruri care valoreaza mai mult decat orice pe aceasta lume.

Ma aflu azi, in fata aceluiasi calculator unde pot citi stiri, cu un fular undeva deasupra mea, un steag al mandrei Romanii pe geam, o placuta cu inscriptia : Mandru ca sunt oltean si cantecele din peluza intiparite adanc in suflet. Actiunea povestii de azi are loc in Anglia, intr-un loc unde Craiova are sa devina o legenda si in ochii celor care nu au auzit de reusitele ei. Asa cum eu am avut un profesor extraordinar care mi-a aratat drumul catre eterna iubire alb-albastra, asa am gasit si eu altii ca mine, cu sufletul primitor, carora sa le istorisesc palmaresul Universitatii. Evenimentele se repeta, invatandu-i de la versurile unei melodii pana la ceea ce a fost Maxima, dar si victoriile impresionante din 2009 impotriva CFR-ului, Dinamo si multe alte echipe. Oamenii inteleg ce inseamna sa iubesti aceasta echipa si, ca si mine acum o vreme, sunt uimiti de ceea ce inseamna fotbal adevarat, se indragostesc de tot ce a fost si spera ca intr-o zi insorita, undeva pe Ion Oblemenco, sa simta acel Deja-vu din povestirile mele.

Eu personal, nu renunt la marele meu vis de a fi in Anglia, la Londra, martora a unui minunat spectacol intre Chelsea si U, incurajand echipa mea de suflet.

Craiova, campioana unei mari iubiri.... va ramane in veci cea mai frumoasa echipa din fotbalul romanesc. Hai Craiova!!!!