Era o data o vreme, o vreme cand iubeam.... Deschideam calculatorul cum faceam ochi ca sa citesc stirile. Dar nu ma refer la Realitatea, Pro tv sau Antena 1 ci la stirile despre Universitatea Craiova. Imi amintesc cum imi batea inima la desemnarea unui arbitru pentru derby-urile cu echipe din Capitala sau cum imi dadeau lacrimile de fiecare data cand priveam vechile ei performante. Imi plange sufletul cand azi, citesc in acelasi loc, acelasi rand de stiri insa cu o dezamagire profunda fata de anumite concepte si puncte de vedere. Imi amintesc cu drag de atmosfera de pe stadion, din locul unde juca un al 12-lea jucator al celei mai iubite echipe din Romania. Bataile din palme perfect sincronizate si mii de voci pentru o singura credinta, oceanul de alb si albastru, mesajele si zambetele sau lacrimile suporterilor meci de meci... lucruri pe care nu ti le poti sterge din minte si speri sa mai mergi la meci cu aceleasi emotii ca atunci. Am aproape 20 de ani si ma uit la o copila de 16 ani, cu un fular la gat si pasiune curgand prin vene, o copila care desi a fost crescuta intr-o familie normala, a devenit cumva ceea ce unii ar spune o microbista. Poate ca nu stia ea pe atunci ce insemna o adevarata echipa dar avea sa invete totul, avea sa asculte povesti despre marile legende si acele victorii care au facut incojurul Europei. Avea sa afle ce inseamna o credinta intr-un nume, intr-o echipa, in 11 oameni care inseamna mai mult decat orice. Avea sa afle ce inseamna sa fii indragostit si sa ai parte de cea mai frumoasa forma de iubire existenta. Si pentru asta a avut cel mai bun profesor, un coleg foarte drag ei. Insa anii trec si lucrurile se schimba. Raman amintiri, poze, cantece, legende, statistici si credinta, raman prietenii, raman nume, raman lucruri care valoreaza mai mult decat orice pe aceasta lume.
Ma aflu azi, in fata aceluiasi calculator unde pot citi stiri, cu un fular undeva deasupra mea, un steag al mandrei Romanii pe geam, o placuta cu inscriptia : Mandru ca sunt oltean si cantecele din peluza intiparite adanc in suflet. Actiunea povestii de azi are loc in Anglia, intr-un loc unde Craiova are sa devina o legenda si in ochii celor care nu au auzit de reusitele ei. Asa cum eu am avut un profesor extraordinar care mi-a aratat drumul catre eterna iubire alb-albastra, asa am gasit si eu altii ca mine, cu sufletul primitor, carora sa le istorisesc palmaresul Universitatii. Evenimentele se repeta, invatandu-i de la versurile unei melodii pana la ceea ce a fost Maxima, dar si victoriile impresionante din 2009 impotriva CFR-ului, Dinamo si multe alte echipe. Oamenii inteleg ce inseamna sa iubesti aceasta echipa si, ca si mine acum o vreme, sunt uimiti de ceea ce inseamna fotbal adevarat, se indragostesc de tot ce a fost si spera ca intr-o zi insorita, undeva pe Ion Oblemenco, sa simta acel Deja-vu din povestirile mele.
Eu personal, nu renunt la marele meu vis de a fi in Anglia, la Londra, martora a unui minunat spectacol intre Chelsea si U, incurajand echipa mea de suflet.
Craiova, campioana unei mari iubiri.... va ramane in veci cea mai frumoasa echipa din fotbalul romanesc. Hai Craiova!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu