M-am lasat purtata de adierile vantului... L-am ascultand cantand din sitar. Suna a balada, ma simteam linistita, odihnita. Am plecat capul si am inchis ochii. Am patruns intr-o alta dimensiune, undeva unde nu exista rautate umana si realitate izbitor de ucigatoare. M-am pierdut printre firele de nisip, m-am evaporat in aer, m-am lasat leganata in acordurile norilor si am zburat. Insa nici un vis nu are decat nucleu de iluzie, are contur de realitate. Si atunci am cazut. Am deschis ochii si m-am uitat speriata in jur. Eram tot acolo, undeva la facultate pe o insula. Dar nimicinicia umana se evaporase, devenise universala. Sufletul meu devenise inexistent, sau mai bine spus inchegat in susurul timpului. Ochii imi erau rosii. Se pare ca plangeam. Scena era grandioasa, pictata in culori reci, de iarna. Era un gri apasator, morbid. Dar ochii ei stravezii vedeau primavara. Asflatul uscat si vechi devenise covor de sperante. Fetele obosite ale strainilor emanau stropi de euforie. Puteai gusta libertatea. AH! Ce clipe...
Si m-am trezit din nou, cu buzele uscate. Imi fusese sete. Sete de rutina, sete de stres extaziant, sete de viata. Imi simteam buzele calde, afara era frig. Dragostea lor era catre infinit, catre atingerea suava a buzelor lui carnoase, catre sudoarea si masculinitatea lui. Visam, pentru a treia oara, si ma simteam partasa in povestea stelelor. Era suava, miscatoare, plina, perfecta. M-am lasat prada realitatii vii a dorintelor, am inchis ochii.
Am adormit. Cand m-am trezit afara ploua, iar el ma tinea strans in brate. El inca dormea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu