Lumea cumparaturilor

Ce simti cand faci cumparaturi? Te simti mai bine, mai increzator in tine, vezi lumea cu ochi mai buni dar oare chiar conteaza asta? Ce sunt de fapt cumparaturile daca nu bunuri materiale pe jumatate sau complet inutile. Stau si ma holbez la un sifonier arhiplin si totusi gol. Incredibil ce fac anumite obiecte din om si cum ii controleaza viata. Dar nu, nu despre efectul lor era vorba aici. Ideea este ca uneori, facand cumparaturi poti sa descoperi lucruri, lucruri precum inspiratie ascunsa, lucruri precum defecte sau calitati sau cel putin o parte din tine care este oferita criticilor nemilosi spre analizare. In profunzime cumparaturile pot sa devina motiv de regasire de sine, de analiza interioara, pot sa capete intelesuri ascunse si misterioase, uneori cu adevarat interesante si importante, exceptand plata la casa evident. Anumite haine ne definesc, anumite obiecte sau culori ne decoreaza camerele cu care impartasim momente intime sau pur si simplu anumite bunuri palpabile devin extrem de vitale undeva in drumul vietii, poate chiar mai presus decat vremea. Si stau uneori sa ma intreb daca banii functioneaza sa cumperi si iubirea sau inifinitatea, perfectiunea, lucruri care se definesc sub cuvantul imposibil in lumea asta. Raspunsul real e nu, insa eu stiu ca se poate, dar nu cu bani sau monezi, carti de credit ori cecuri. Toate cele de neatins, toate dorintele, toate minunile din povesti, filme sau ganduri se cumpara cu vointa si ambitie, cu incredere in sine si optimism. Culorile sunt asezate intr-un tablou de un pictor, poezia e scrisa de un artist numit poet, oricarui lucru i s-a oferit o explicatie logica pentru creierul uman insa mie mai logic decat acea explicatie logica mi se pare idealismul care explica in termeni foarte elocventi ca universul e un produs ce poate fi cumparat prin vis si fiecare bucata din el, indiferent ca este sau nu palpabila, accesibila sau inaccesibila acea particita, acea materie devine un obiect cumparabil, inclusiv cuvintele. Eu pot sa detin toate cuvintele din toate limbile si nu trebuie sa platesc vreun ban pentru asta. Trebuie doar sa vreau si sa cred ca se poate, ori sa visez. Indiferent ce cale as alege, eu am facut o cumparatura si pentru faptul ca din cel mai mare magazin am ales ceea ce mi-a placut cel mai mult, ceea ce mi-am dorit cel mai mult, eu acum ma simt mai bine, sunt mai fericita si mai incantata ca am facut o alegere buna, ma privesc cu ochi mai buni si asa urmatorii pasi fiind ceva mai increzatori, vor lasa urme vizibile nu doar in nisip, ci si pe cel mai dur asfalt.

Totul e sa crezi in praf, vise si cuvinte....

Povestea

Zilele trecute m-am uitat la un film. Parca ii spunea Sweet November... Mi-a amintit de o poveste, una ca oricare alta care incepe cu a fost o data ca niciodata... a fost odata un baiat si o fata. Ca si in Luceafarul, ca si in basme, baiatul era tare mandru si frumos, gen Fat-Frumos sau chiar mai presus de atat. Descrierea lui se intindea pe multe pagini ceea ce ma face sa sar peste ea. Important era ca fetele il considerau fermecator. Pe partea cealalta, in capatul celalalt al pergamentului era o fata. De ea nu imi aduc aminte prea multe, nu stiu decat ca avea ochii verzi si ii placea sa viseze. Ideea povestii e ca se intalnesc undeva, candva si se indragostesc, ca in orice poveste frumoasa. Pai bine, si care e ideea acestui rezumat de prost gust? Povestea asta care incepe cu a fost odata ca niciodata nu se termina cu au trait fericiti pana la adanci batraneti, de fapt ea nu se termina deloc, nu are final, lucru ce o face anormala pentru o poveste sau un basm. Parca se desparteau undeva dar nu imi aduc aminte daca doar fizic sau si psihic. De multe ori imi amintesc de povestioara cu pricina cand merg pe strada pe aleile mici si impanzite de cupluri indragostite. Nu stiu de ce si nici nu ma intereseaza insa ma face sa zambesc pentru ca acea poveste ciudata e cunoscuta doar de mine, e ca o comoara. Nu mai stie nimeni o astfel de poveste si pot sa ii inventez finaluri de fiecare data cand vreau sa o impartasesc cuiva. Nu conteaza, poate sa fie fericita, poate sa fie trista, ideea e ca imi apartine ca ceva ce face parte din mine iar asta ma face sa ma simt speciala. De ce? Pentru ca aici e orasul povestilor, acele faimoase Canterbury Tales de care doar am auzit si intr-o luna de zile inca nu am avut curiozitatea sa ma duc la muzeu sa vad despre ce e vorba de fapt. De fapt nu sunt foarte sigura ca vreau sa stiu ce e cu acele povesti pentru ca eu am povestea mea. Si mai stiu si alele mai vechi, altele mai noi, dar niciuna nu e la fel de speciala ca aceea caci doar ea iese din limitele obisnuitului. Pe parcursul povestii poate sa ploua, poate sa ninga sau poate sa fie soare, nu conteaza. E poate singura poveste care e asa cum vreau eu sa fie si indiferent ce decor are sau ce sfarsit are, ea e adevarata ceea ce o face unica si fermecatoare.

A fost odata ca niciodata un baiat si o fata....

Canterbury tales

A venit timpul noptilor lungi si racoroase la mijloc de octombrie. Niciodata toamna nu fu mai frumoasa... Copaci pictati in culori aramii, covor multicolor de frunze peste paturica de iarba inca verde de-a lungul parcurilor si strazi caramizii si vechi... Aceiasi nori speriati si gri, acelasi soare palid sau aceeasi ploaie usoara si rece. Aceleasi ruine care inca viseaza peste ani... Doar fetele se schimba, doar oamenii sunt altii in fiecare zi, fie ca se duc la scoala sau la serviciu, doar ei difera in aces peisaj viu. Nu imi inspira a muzeu, nici a film pentru ca e poate pentru prima data realitatea aceea frumoasa din viata mea pe care am asteptat-o ani lungi si tristi. E cutia in care sunt si prieteni, si culori si sentimente si zambete si tot ce e frumos intr-un vis. Imi vine sa mananc popcorn si sa ma uit pe geam la lume, la nuantele din pomi, la fiecare caramida a fiecarei cladiri pe care o pot observa si as putea pierde zile intregi asa, contempland... Fie ca e vorba de catredrala, fie ca e vorba de un magazin modern, orasul acesta pare impaienjenit de timp insa fara sa isi piarda stralucirea, farmecul si vitalitatea. Aici totul are sens si totul curge incontinuu, intr-un mod infinit de placut, imbracat intr-o superbitate nemaintalnita in alte locuri din aceasta lume.

Oras al povestilor, oras al viselor, oras al tuturor celor vazute si nevazute, eu pe tine te iubesc...

Continuare si zambete palide....

Cand te gandesti la Anglia te gandesti la o vremea foarte foarte ploioasa. Se pare ca viata intr-un orasel mic plin de studenti si turisti galagiosi pe parcursul ultimei luni a avut doar doua zile de ploaie marunta si cat de cat placuta. Aici soarele zambeste cot la cot cu oamenii. Norii aleagra de mii de ori mai speriati decat oriunde altundeva, formand in loc de un tablou, un clip scurt si linistitor. Luna se holbeaza infrigurata la valurile de smoala ale noptilor racoroase fara sa planga, fara sa se ascunda din cauza ploii. Cat despre mine nu pot spune prea multe pentru ca nu stiu ce. Mi se pare ca sursele de inspiratie sunt pe zi ce trece mai goale intrucat ma simt ca acasa, ma simt bine sub plapuma si cu acel catelus bleg si pufos cuibarit in bratele mele. M-am obisnuit cu aspectul prafuit al calculatorului care imi tine companie zi de zi, clipa de clipa, el si cu muzica mea... Ma uit la fularul cu U, ma uit la pozele trecutului meu si la peisajele de pe posterele lipite de curand pe peretii albi si ma simt linistita si fericita caci stiu ca aici totul curge ca apa unui izvor, ea nu se murdareste pentru ca e infinita... O groaza de mesaje pe panou, culoare si pasi marunti pe cararea veche de sute de ani a orasului tutror visurilor mele...