durere...

inainte de a incepe sa scriu trebuie sa mentionez ca nu va fi fericire in randurile urmatoare.

uneori e nevoie de lacrimi ca sa te trezesti din somnul acela frumos, in care visam un viitor colorat, parintii in aeroport in prag de sarbatori si veselie mare in orasul meu sec atunci cand reveneam din locuri straine. uneori e nevoie de socuri pentru a realiza ca ai 3 fire albe si un gram de nebunie in tine inca nedescoperite. uneori realizezi ca ai prieteni adevarati ascunsi in oamenii care nu iti impartasesc mereu fericirea. de ce? pt ca fericirea e sublima si meriti sa te bucuri doar tu de ea, dar tristetea si durerea e greu de purtat pe umeri iar ei sunt acolo pentru tine, cand nici nu te astepti.

stau si privesc o poza palida, un zambet apus si un chip pe care nu-l voi mai atinge niciodata. stau si privesc in gol, privesc intunericul si ma simt pustiita. ma simt singura si cu genunchii in pamant, cu capul plecat si incapabila sa uit. ma simt un contur fara continut insa cu un scop, ca un pictor care deseneaza marginile unui chip, dar fara detalii... acela nu e chip, e iluzie. si uneori iluzia prinde viata si se plimba intr-un "oras ce a uitat sa deschida ochii" pana cand da nas in nas cu ochii mei. atunci, ea prinde viata... nu va conta cat de nemilos va fi timpul cu amintirile, nu va conta cat de disperat voi striga dupa el, un lucru stiu sigur. orasul meu a adormit odata cu el si cu sufletul meu.

azi, dupa anumite ore bune de privit in gol, dupa lacrimi amare si suspine au ramas doar haine de culoarea noptii, poze si durere in suflete, acolo unde zeci au plans pentru el, acolo unde intunericul a cuprins soarele. acum nu imi ramane de facut decat sa ridic ochii ca de smoala si sa pasesc nu pe asfalt, nu pe iarba, ci pe covoare vopsite in negru. cu toate astea acum, in vartejul clipelor dezolarii, privesc in sus: deasupra e numai albastru.