Labirintul

Am tot amanat sa scriu pe blog despre o anumita idee, in speranta ca voi avea suficienta inspiratie ca sa sune cat de cat artistic. Problema se pune in felul urmator: este vorba de intrebarile retorice, aparent fara raspuns.

Unii oameni, de fel sub nivelul anumitor asteptari, isi pun intrebari ciudate, gen de ce exist sau de ce merg. Aceste intrebari dau dovada de gradul de prostie al fiecaruia deoarece existi pentru ca asa e firea lucrurilor si mergi pentru ca ai invatat asta cand erai mic. Ideea este ca ai nevoie de putina inteligenta pentru a gasi un raspuns, nu neaparat veridic, cat plauzibil, care sa iti satisfaca setea de curiozitate privind aceste tipuri de intrebari.

Cand vine vorba de mine... ca orice om, am si eu intrebarile mele retorice insa marea majoritate au si raspuns daca as incerca sa il gasesc. De ce exista visele si ce inseamna cu adevarat dragostea sau cum e posibil ca unii oameni sa sufere atat de mult incat sa isi vada sperantele naruite in fata ochilor... Aici nu este nevoie de raspuns intrucat miserul nedeslusit al anumitor cuvinte face totul sa prinda culoare. Per total nu prea imi pasa de intrebarile frecvente din capul meu, nu prea imi pasa nici de raspunsurile lor ci doar de faptul ca ele se nasc din nevoia de incertitudine, din nevoia de ascuns si incifrat si din evenimentele zilnice. Haosol in care eu am ales sa traiesc este lumea aceea presarata cu obstacole si ghicitori, labirintul care are forma rotunda si nici o scapare. in schimb el are trepte, niveluri si obiective din ce in ce mai inalte. Aspiratiile devin palpabile doar daca ai rabdarea necesara parcurgerii drumului sinuos pana acolo.

Schimband putin subiectul, mi-am adus aminte de cateva persoane care mi-au fost alaturi in trenul vietii. Mi-as dori sa mientionez ca acele persoane au fost atat de iscusite in arta vietii incat lupta lor cu necunoscutul a ajuns sa aiba finalitate in cele mai aprigi suferinte si cele mai crunte si sfasietoare dureri chiar daca acele persoane ar fi meritat cea mai inalta dreapta de pe podiumul victoriei. Acele persoane, profund ambitioase, nu au cedat si, cu picioarele zgariate, cu inima obosita si cu parul carunt, lupta in continuare indiferent de piedici. Acele persoane merita ca oamenii intalniti pe drum sa le faca loc sa treaca, nu sa le puna alte piedici. Eu personal, atunci cand cararea mea se intersecteaza cu a unui prieten, il iau de mana si mergem impreuna pana cand drumul ne desparte. Poate intre timp ne construim idealuri comune pentru a ne intovarasi pe tot parcursul asfaltului cel negru si al caldurii parca scoasa din infernul cel mai adanc. Pentru ei pot merge pana la capatul lumii si pot invinge pana si viata, pana si infinitul pentru ca sufletul meu simte o inima slabita si ii imprumuta putere dintr-a mea. Nu va conta niciodata unde ma opresc eu, eu nu tintesc sfarsitul glorios si eroic, eu tintesc sa raman vesnica amintire nevestejita in sufletul ratacitilor.

Calator grabit intr-o lume fara rost, opreste-te putin...