Popasul

Printre pacla groasa de nori, in smoala noptii, in linistea morbida a secundelor, printre strazile pustiite si gri, printre blocurile obosite, se vedea palida si firava, lumina unei stele. Avea o sclipire atat de uimitoare si de grandioasa incat m-a facut sa zambesc dupa multe zile intunecate. M-am ghidat dupa licarirea ei si am inceput sa merg agale, privind in sus, spre infinit.... Deodata parca nu ma mai simteam atat de singura si mi se parea ca esti langa mine, mereu la capul patului sa-mi spui noapte buna, cu ochii larg deschisi, privindu-ma si spunandu-mi cat de mult te bucuri ca din toamna mi se vor indeplini visele. Uneori aveam impresia ca esti ami fericit decat mine, mai emotionat decat mine.

Trezindu-ma in mijlocul noptii, ma uit la ceas. Este aproape ora 2 si linistea imi bate incet la fereastra. Aud soapte si murmur suav. Vad aceeasi lumina slaba de stea insa o vad in inima, intr-o imagine. Strain, ciudat, inalt si amuzant, ai aparut in viata mea fix ca acea stea prapadita, mi-ai oferit o clipa de siguranta si mi-ai luat mana spre a mi-o tine in a ta. M-ai incalzit si mi-ai aratat ca nu conteaza distanta, nu conteaza viitorul, nu conteaza nici trecutul. Mi-ai adus aminte ca respectivele secunde imi pot oferi in dar copia fidela a perfectiunii care devine ideal in vis si ca daca am incredere si imi doresc, inca mai pot dansa pe cer.

Tu ai fost acel calator grabit intr-o lume fara rost. Te-ai oprit putin... Acum plecam impreuna catre inifinit.