O alta lume

Au mai ramas doar cateva zile pana plec... Unde plec, nu stiu... departe. Departe de tot ce inseamna trecut, departe de tot ce inseamna lacrimi si suspine. Unii mi-au zis ca e taramul unde se implinesc vise, altii sustin ca e locul unde se evapora si ultimii pur si simplu traiesc. Imi trec mana prin par si oftez. As vrea sa dorm in plapuma cu ursuletul meu in brate si afara sa ploua si sa fie frig. Sa fie toamna. Sa imi fie frica? Nu cred. Sa fiu entuziasmata... ? Nu stiu. Nu stiu cum sa ma simt si cum sa privesc inainte. Mi-au ramas in cap doar lectiile despre pasii in trecut, durerosi, cioburi de sticla si durere. Uneori am impresia ca am ramas singura, alteori ma vad inconjurata de oameni carora aparent le pasa. O nimica toata caci oricum nu reactionez la miscarea de fel circulara a universului si a celor ce traiesc in el. De mult nu mai gandesc, nu mai simt si nu mai incerc. Nu mai am nici putere nici vointa sa lupt, ci doar sa merg mai departe fara sa simt usturimile de la urzici, muscaturile de vipere si apa rece de ploaie... Ma simt ca intr-un balon cu aer, vida, sau in pustiu... in gol. Nici cerul nu mi se mai pare albastru, nici norii nu mi se mai par distrugatori... intreaga lume a devenit pasnica, inerta, ca un ceas care a stat. Nu se aud sunete, nu se mai vad culori, nu se aud pasi, nu se vad oameni... e liniste. Niciodata nu am inteles totul asa insa ma simt relaxata, ma simt intinsa pe iarba incolora si fara miros... fumez, dar fara sa simt gustul sau fumul. Beau, fara sa imi fie sete.

Pentru prima data sunt convinsa ca fac parte dintr-un anumit univers diferit, ca sunt insusi invelisul lui... neantul si totusi lucrul fara de care eu insami nu as putea trai - nucleul, viata insasi...