Extremism dus pana la limite

Nu stiu daca sa va povestesc de ceea ce simte partea indragostita din mine, partea dezamagita sau partea reala, care e intr-o perioada de examene insa stiu ce tot ce traiesc se amesteca intr-un mixer universal, si curge prin venele mele ca un drog. e un drog de care sunt dependenta, ma simt ca pe marginea prapastiei, la limita extremului, cu o stare de extaz total insa imbinata perfect cu o nesabuinta si o nehotarare care au ca finalitate o teama si o dezamagire a fiintei ca niciodata nu reusesc mai mult decat totul. oftez incet ascultand tunetele si sunetul infinit al caderii ploii pe casa... vibrez odata cu romantele si tremur cu gandul la el. nu stiu nici acum ce mi-a lipsit sau ce ne-a lipsit ca tu sa fii nevoit sa pleci. Nu stiu cu ce am gresit si cand... insa eu simt ca nu noi am fost de vina, ci ale noastre constiinte uneori stricate. daca nu am trai intr-o vreme cu atata reutate inclusa in realitatea existentiala poate am fi dat curs sentimentalismului din noi. eu una am preferat sa fiu rece, trecand peste toate cu lacrimi pe obraz, amintindu-mi de serile in care uitam de lume si de univers.

si totusi ma simt putin fricoasa si lasa caci in jurul meu vad doar ingrijorare, teama si emotii iar eu privesc spre cer cu aceeasi detasare cu care privesc spre viitor. traiesc senzatia ca nu este suficient de normal sa nu simt nimic cu privinta la situatia curenta suficient de tensionata pentru unii. insa nu pot, nu pot sa simt mai mult decat liniste si relaxare.

ceea ce ma depaseste este insa imbinarea intre dezamagirea ca tu nu mai esti si extrazul, euforia aflarii pe buza abisului. simt ca zbor, acolo sus, simt ca tot ce va urma poate fi al meu, simt ca ale mele intoarse aripi de plumb vor deveni de foc si voi fugi de realitate, aciuindu-ma pe un colt de nor, cu el, cu el real, pe care sa-l strang in brate, si sa il sarut fierbinte. Simt ca daca el va fi prezent fie si pentru o secunda langa corpul meu, ma voi indragosti mai puternic decat am fost vreodata si voi experimenta acea dragoste dusa in extreme, simtita prin fiecare por al pielii, crezand ca ma topesc ca un cub de gheata intr-o zi torida de vara. tremuram numai cand incercam sa ma rup de prezent si sa ma teleportez in acea stare de spirit de acolo de sus. nu-mi mai simteam nici tamplele lovite si strivite de stele, nu ma simteam nici arsa violent de soare, nu ma simteam nici inghetata de frigul noptii si nici macar intristata de durerea departarii. eu te vedeam si te vroiam aproape asa ca am pus mana pe telefon dar cand m-am gandit mai bine, nu te-am sunat. mi-era frica sa nu fiu prea sensibila in ochii tai, caci eu am fost cea care te-a facut sa pleci. mi-era frica sa nu imi raspunzi cu voce aspra si sa nu-mi strici stabilitatea si expresivitatea celor imaginate. mi-era sa nu ma rup in doua, sa incep apoi sa-mi vad jumatatea prin oglinzi, pierduta undeva intre neant si inima mea.

iar tu, cel culpabil de ale mele extremiste perspective, tu, cel care imi ravasesti constant atat parul cat si sufletul, meriti infinitul pentru ca tu, numai tu, ai reusit sa ma faci sa mai simt iar, perfect si armonios impreunate, aceste stari de extaz si de suferinta, atat de intense cat sa ma indragostesc de ele, de mine insami si din ce in ce mai mult de tine.