Ploua...

Iar ploua... strop cu strop pe casa din spatele blocului. e intuneric afara. e frig. fulgera. fiecare fulger imi aminteste de placerea de a sta pe balcon si a le urmarii traiectoria, de a calcula distanta insa gandul imi fuge la tine. nu stiu ce sa-mi spun... nu stiu ce sa iti spun tie. Uneori simt ca nu te pot privii in ochi de teama, de teama ca o sa cad in panza de paianjen pe care ti-o tese privirea... cateodata imi aduc aminte de liceu, de primele zile de liceu in care ma simteam ... deasupra tuturor. eram pentru prima data licean insa ... poate doar cu acea imagine voi ramane dupa 4 ani. pentru ca tu ai blestematele alea de puteri cu care imi tii prizonier al meu suflet pustiit.

Stau linistita, intinsa pe spate, cu ochii spre geam. vad doar lumina fulgerelor si ascult ploaia. ma relaxeaza. ma face sa ma gandesc la triumf, la triumful zilelor mele negre, la zambetul sincer dupa multe clipe de durere. ma simt ca si cum as fi in stare sa strang un fulger intre degete de furie si nu m-as arde. ma simt ca si cum m-as putea juca cu ele, sa le chinui si apoi sa le strivesc, pe ele, marile minuni ale cerului. si totusi privirea imi ramane blocata spre geam. nu ma misc.

Astazi mi-a fost mai greu ca niciodata. stiind ca am renuntat la tine, te-am urmarit indeaproape, ti-am ascultat fiecare vorba, ti-am simtit rasuflarea si nu am mai reactionat. am acumulat in mine tot amalgamul de sentimente si senzatii pentru a le da foc. interiorul meu e ca o anarhie, ca o cruciada violenta caci credinta-mi proprie in ambitie si echilibru e vizibil in contradictie cu vibrarile pasionale ale inimii. mi se parea ca si apa unui lac, apa dintr-un ligean se va undui perfect asemeni sufletului meu daca o privesc. mi se parea ca frunzele fosnesc a vant romantic insa realitatea invingea eroic orice incercare de traire a unui paradis plin de amor.

Stateam si ma holbam ca de fiecare data la tine, la poza ta si nu gaseam nici acum raspuns la ceea ce clocotea in mine. cred ca nici furtuna de azi, nici cea de ieri, cred ca nici cea mai apriga furtuna nu poate fi mai violenta decat propriul meu eu. nu stiu ce sa cred. si ma enerveaza cand nu stiu. eram inerta in fata ta ca de fiecare data insa refuzai sa ma privesti, refuzai sa imi observi eforturile si lupta crancena din mine. refuzai fiindca erai ranit, orgoliul tau fusese tavalit in noroi insa inima iti ramasese pura dovada a iubirii ce mi-o purtai. pana ai ales sa imi narui orice vis, sa imi distrugi orice speranta si sa ma lasi in acelasi bine cunoscut vid al neimplinirii unei iubiri oricum imposibile.

Uneori am impresia ca nici daca intregul univers se va prabusi in oceane, noi nu vom disparea. nu avem cum la cat de intens ne-am trait trecutul apropiat. se intampla uneori sa starnim vijelii in urma noastra insa tablourile pe care sentimentele ni le pictau raman vesnic marturii pure ale infinitei iubiri dintre noi. vom ramane si noi si ploaia si lumina fulgerelor... perdeaua, geamul si amintirile.