Sfarsit sau inceput?

As scrie despre liceu... despre o perioada din viata mea in care am urcat infinit de multe trepte ca sa ajung aici, in fata verii, acea fericita vara dinaintea unor alte scari... Oare viata e formata doar din siruri de scari care trebuiesc mereu urcate? Mi se spune sa las lucrurile rele in trecut si sa imi amintesc doar de ceea ce a fost bun, dar poti sa iti amintesti doar de acele zile insorite si sa uiti de furtuna devastatoare care a inundat jumatate de tara? Nu ai cum... nu exista soare fara nori, zi fara noapte, bine fara rau cum nu exista nici sfarsit fara inceput. Poti plange pentru ca s-a terminat, poti fi fericit pentru ca s-a intamplat insa, impins de la spate de timp, o iei de la capat si fugi si fugi ca sa nu mai doara ceea ce ai lasat in urma insa amintirile te urmaresc mereu. Cazi, te ridici, visezi, iar iluziile se pierd undeva la limita dintre ce-a fost si ce va fi. Nu stii incotro sa privesti, nu stii incotro sa mergi, caci cioburile trecutului par sa iti zadarniceasca incercarile de a-ti construi un viitor. Ce e de facut? Eu aleg sa zbor, sa zbor peste timp, peste locuri, peste oameni si sa sper ca, acolo sus, in bataia vantului, sub stropii reci de ploaie, arsa de soarele infierbantat, sa reusesc sa imi pastrez echilibrul si sa ajung acolo unde, intrun varf de munte, cioburile sunt ascunse in buzunarele vantului, trecutul se impotmoleste in noroi la poale, iar viitorul ramane undeva mai sus, atat de sus incat nu poate cobori acolo unde sunt eu. Si anume in prezent, fara a-mi obosi aripile, iar acel prezent, acel varf de munte sau de stanca, izolat, va fi popasul meu in fiecare zi, locul care imi va oferi pacea interioara si calmul dintre amalgamul de furtuni si arsite varatice. Acolo voi contempla fuga anotipurilor, acolo voi constata schimbarile pe care timpul le deseneaza pe chipul meu si tot acolo ma voi opri pentru ultima data, inainte de a urma poteca ce ma duce jos, spre noroi... inainte de a urca pe norii ce ma vor duce sus, mai sus decat cerul insusi.