Poate ca da, poate ca nu....

In sfarsit pot sa admir toamna, sa ma uit pe geam si sa vad frunze ... Sa ma uit la nori si la vant... Scria cineva undeva ca suntem aici de mai bine de o luna si jumatate.... Mai conteaza de cat timp suntem aici sau cat vom mai ramane? Ne-am adaptat. Cel putin mie imi place, nu neaparat scoala, nu neaparat orasul, ci totul... fara nimic in minus. Daca imi e dor? De ce sa imi fie dor? de freastra mea posomorata? De culoarea marii din camera? Sau poate de prieteni si familie. Nu stiu, poate ca imi e, sau poate nu, ideea e ca nu conteaza. Nu mai conteaza nimic aici, nici macar faptul ca zilele trec si vine iarna. Acasa ... nu mai stiu unde sa spun ca ma simt acasa. Poate peste tot... poate nicaieri. As vrea sa ma tina cineva strans in brate si sa-mi spuna ca visez, dar stiu ca nu visez si asta nu se va intampla. Si ce daca? Acum nu mai conteaza ceea ce vreau pentru ca aici visele nu au limite. O pata roz pe imensul albastru cenusiu al cerului ma face sa cred ca daca ea rezista palida in fata ploii, atunci si noi oamenii, si eu, putem pasii peste locuri ciudate si necunoscute, transpormandu-le in ale noastre, intr-un camin...