Fara titlu

Intr-o lume plina de idei, de culori si vise exista undeva, intr-un timp vechi, de mult uitat, pe o plaja cu nisip gri, intr-un loc izolat de univers, undeva in spatiu, un suflet trist, melancolic, parasit... Acolo, acum multi multi ani, ea se uitase de sine, se instrainase de omenire si alesese sa calce pe urme extraterestre, straine de noi cei de aici, de noi cei de jos, umili si mediocri. Ea era sus, mai sus decat norii, mai sus decat cerul, aproape de soare, aproape de infinit si aproape de nemurire... Chipul ii era senin, insa ochii ii avea plansi, niste ochi verzi ca smaraldul, patrunzatori, adanci ca marea... iar trupul ii era mladios, se unduia odata cu trecerea timpului, se legana pe muzica vantului, se lumina la fiecare rasarit, se intuneca la fiecare apus... Ce minune de om, daca o fi om, ce suflet sa fi avut incat sa reziste singura in spatiu, in acel cosmos unde ea e grandioasa si planetele infim de mici, de nesemnificative si de tinere, ea era de mult acolo...Si totusi se simtea ca un ravas, ca o prajitura neterminata, ca o hartie mototolita si inghesuita intr-un spatiu prea ingust. Vroia sa fie mai libera, mai independenta, mai singura, mai sus decat orice, mai sus decat Universul insusi. Vroia sa isi inchida acel telefon care ii provoca durere, care strangea in el voci aproape stinse, voci care o zgariau, o loveau mai rau decat o mie de pumnale. Vroia sa se evapore din mintea tuturor oamenilor care o cunosteau, sa nu mai existe decat pentru ea, in ea si sa nu mai ofere nimanui ocazia sa o faca sa planga cu lacrimi... acele lacrimi care atarna greu si lasa urme pe fata, acei stropi de apa sarata care aduna in ei toata mizeria umana existenta pe Pamant.