Tu, eu, noi doi...

Cand ma gandesc la tine, ma gandesc la un norisor ca din desene animate atarnand deasupra capului tau, o ploaie torentiala a ta, personala. te vad udandu-te pana la piele, iti vad intreaga fiinta siroind de apa, si esti mereu bolnav pentru ca nu te poti usca niciodata. Vremea rece te deprima, obrajii iti siroiesc de lacrimi de crocodil, dar lacrimile se evapora si se preschimba intr-un alt nor care se revarsa si mai nemilos peste tine. Nu poti castiga. Dumnezeu mi-a dat prea multa fericire. N-am putut sa o cuprind. Ma simteam ca un copil care incerca sa prinda in palme o minge de fotbal mult prea mare. Cu toata indarjirea, singurul rezultat previzibil era ca, exact ca si o minge din piele alunecoasa, incaputa pe o mana nepotrivita, fericirea imi scapa printre degete. Poate ca n-am invatat niciodata cum s-o prind. Cum sa ma arunc peste ea, sa o inabus si sa nu-mi mai scape. Sau, poate, mi-a fost teama... Preferam sa plang molcom, cu inghitituri mici, topite ca si cum as fi avut guturai. Si atunci, eu bolnava, noi impreuna raciti din cauza vietii. Sunt clipe de nedefinit acelea in care 2 suflete isi vorbesc intr-o limba ce nu poate fi inteleasa decat de ele, cand tace tot ce-i omenesc, iar ele se unesc tainic pentru viata acestei lumi prin stranut, tuse si ochi impaienjeniti de frig, un ceai cald, o lamaie amara, prin eternizarea infinita a dragostei lor, a noastra....