Sunt anumite lucruri care nu pot fi explicate in cuvinte asa cum sunt anumite trairi sau sentimente. Dupa un timp te inveti cu ele si nu mai cauti explicatie pentru ca ai impresia ca le cunosti. Nu le sti rostul, doar ca te-ai obisnuit cu ele in viata ta. Atunci ele fac parte din tine, te completeaza si in loc sa incerci sa le atribui o semnificatie, preferi sa inventezi una, care iti e ceva mai la indemana. Unii oameni te cunosc, si isi dau seama ca ascunzi ceva, ca minti despre un anumit lucru care li se pare lor anormal, dar nu pot dovedi asta nimanui, poate nici macar lor insisi. Ce e de facut? Nu am sa spun ca situatia seamana cu un film cu detectivi, pentru ca nu e asa, e viata, nu e cinematografie. Da, e adevarat ca unele filme te inspira si altele iti ofera raspunsurile pe care le cauti, chiar daca nu stii caror intrebari sa le asociezi. Cu fiecare zi inveti ceva nou si diferit dar uneori ajungi in punctul in care nu mai intelegi nimic din complexitatea existentei tale si vrei sa te duci acasa la mama. Sa fugi, n-ar fi prima data cand faci asta. De ce? Intram in ciclu infinit. Acelasi par ca si in ziua cand am pasit pe portile liceului, aceiasi ochi ca atunci cand aveam 11 ani si totusi aparentele sunt false. Incearca sa dezlegi o integrama, apoi un puzzle, apoi labiritul si mai tarziu, dupa ce faci o facultate in care combini cumva psihologia cu tehnicile detective, iti ofer sansa sa incerci sa iti deslusesti propriul mister. Vei fi uimit de final.
Tot ce pot sa spun e ca solutia tine de cuvinte. Gandeste-te la Saw si la ... final. Pricepi? Daca ta, iti ofer medalia mea de geniu, daca nu, mai citeste odata randurile de mai sus. Si totusi, ia spune-mi, care e concluzia, fraiere?
Te uiti la tine, ma uit la mine, ma uit la tine, te uiti la mine. Da, esti tot tu, tu esti vinovatul. Mereu vei fi, dar incearca sa te prinzi si de ce. Eu sunt doar unealta cu care iti atingi scopurile, eu sunt cuvintele.
