Nu e semn de intrebare.

Ce dumnezeului se intampla? Intai incep sa am pierderi de memorie, eu, cea cu sutele de imagini si cu detalii inclusiv de la 2 ani si nu imi amintesc lucruri recente si totusi importante. Apoi, am parte de haos, da, eu, fiinta organizata pana la fiecare secunda, am parte de haos. Nu mai am nici un pic de ordine in lucruri, activitatii, per total in viata. De ce? Habar nu am .... Mi-am pierdut notiunea timpului si raspunsurile la intrebarile cele mai banale. Culmea, inca pot sa raspund la cele retorice. Pot sa spun ca fiecare vis, inclusiv cele care stiam ca sunt imposibile, mi s-au indeplinit. Sunt studenta la facultate in Anglia, o sa imi petrec vara in America si am o relatie stabila si fericita. Insa asta parca totusi nu ma multumeste. Mi-am pus ambitia sa imi doresc mai mult, sa ajung mai sus si stiu ca sunt capabila sa lupt sa ajung acolo insa sunt curioasa peste cati oameni va trebui sa calc in drum. E complicat si ma vad in situatia in care nu stiu sa explic pe propriul meu blog ceea ce ma framanta. E ciudat sa nu gasesc solutii la probleme banale si explicatii la lucruri logice. Pentru mine viata avea alta culoare si nu pot sa spun ca imi displace, doar ca nu sunt obisnuita cu stilul asta. Ziua de ieri, caci e trecut de miezul noptii, pana acum vreo 2 ani, insemna enorm. Era poate, cea mai asteptata zi din an, desi de multe ori am stat acasa singura, uitandu-ma la filme romantice. De ceva timp, nu mai inseama nimic, o sarbatoare comerciala, nu un motiv sa ii spui celui drag cat il iubesti. Chiar daca ma aflu in rand cu lumea si trimit un cadou si 2 vorbe calde, asta nu inseamna ca nu pot sa fac asta oricand, in oricare alta zi. Doar ca asa face si hoarda aia de incapabili sa priceapa cum gandesc eu. Nu conteaza, ei nu o sa fie niciodata ca mine, ca deaia suntem 6 miliarde de oameni, toti diferiti. Nu stiu daca sa continui despre dragoste, razboi, filozofie sau sa ma duc sa ma culc. AH, sau sa imi mai aprind o tigare. Ideea e ca ma inconjoara o groaza de ciudatenii pe care le pricep mult prea tarziu, lucru ce imi afecteaza deciziile si modul de a scrie, de a gandi, de a calcula pasii viitori. Nu sunt obisnuita sa spun, oi vedea eu ce fac. Nu-mi mai pot prezice viitorul singura, nu mai pot anticipa nici macar urmatorul film la care vreau sa ma uit, sau melodia pe care vreau sa o ascult. De obicei ma ingrop adanc sub plapuma alba cu flori negra, visand ca zbor printre norisorii de pe cearceaf, tinand un catelus simpatic de plus in brate. Poate ca as imbratisa persoana care stiu ca ma iubeste ca sa ii dovedesc ca si eu il iubesc desi nu o sa pot sa ii spun asta decat in scris momentan. Nu stiu de ce, pentru ca asa sunt eu, ciudata. Si pentru ca inca imi aduc aminte de vechile relatii. Poate ca buzele nu vor sa rosteasca ceva de frica sa nu fie iar dezamagite ca au spus o prostie. Eu stiu ca nu e nimic gresit in a simti ceea ce simt sau in a crede in lucrurile in care cred. Insa, nu pot comanda buzelor asa cum nu comanzi nici inimii. Le pot controla, dar nu vreau. A controla tot ce misca inseamna a trai in rutina iar eu sunt opusul persoanelor mediocre care fac aceleasi lucruri zi de zi. Eu sunt eu si lumea e tot ce ma inconjoara si e in acelasi timp undeva in mine, in vene, in sange, in oase, in pori, peste tot...

Raman nimeni de nicaieri, raman o romantica incurabila si totusi visatoare realista. Imi inec amarul in saliva, sa imi treaca durerile de masea. Amestec lacrimile cu secretiile nazale ca sa imi tina de sete si de foame cand ma plimb prin desert. In mod normal as incheia cu : Si inca mai stiu sa apas tastele care sa formeze cuvintele "te iubesc" . Nu am sa fac asta. Am sa spun doar stop si nimeni nu va sti de ce.

Raspunsuri

Hm... iar ma prinde ora 4 dimineata stand in fata calculatorului. E incredibil cum anumite seri se umplu de filozofii, barfe si amintiri de mult uitate. Iar partea tragica este ca acele amintiri trezesc senzatii si sentimente, te fac sa te gandesi daca alegerile au fost corecte si daca drumul tau a fost asa cum te asteptai.

Dupa 19 ani, imi vad visele devenind realitate. Vad posterul cu New York de pe usa si ma simt acolo, parte din peisaj, parte din orasul ai carui nori nu sunt inifinit de sus, orasul de unde poti atinge idealul, orasul scris doar cu litera mare... caci fantezia e menita sa caramelizeze tortul sec si fara gust. Probabil o sa fiu dezamagita insa voi fi acolo unde mi-am dorit sa fiu. Ma vad azi in fata anumitor fapte implinite, linistita, fericita dar nu pe deplin multumita. Uneori imi e dor de aventura, alteori imi e dor de copilarie sau imi e dor de un anumit lucru fix. Ideea e ca trecutul nu te va lasa niciodata sa traiesti un prezent perfect, motiv pentru care exista viitorul, sa speri ca poti sa schimbi ce ai gresit in trecut si nu ai facut in prezent.

Dragostea e facuta sa fie speciala in felurile ei. Am cunoscut-o in ipostaze diferite, am vazut-o la persoane diferite si am simtit-o in fiecare zi altfel, motiv pentru care mi-am invatat lectia si nu iau niciodata decizii pripite si bazate pe aparente. Dar uneori gandesc prea mult si tind sa adancesc inutil anumite semnificatii. Eh, pana la urma asa e viata, banuiesc ca daca e normala, o vreau anormala iar daca e anormala mi-o doresc normala. Asa sunt oamenii facuti si sunt intrebari de genul "de ce... " sau in fine, intrebari retorice, al caror raspuns concret nici filozofii nu il pot explica insa eu il simt. Poate nu sunt in stare sa il demonstrez altuia insa eu inteleg si imi gasesc acele raspunsuri.

Unul din ele este, in seara asta, potrivit intrebarii "de ce nu pot sa spun cu voce tare ca te iubesc?" Insa acum stiu ca dragostea inseamna mai mult decat 2 cuvinte, ea se simte....

Un pas peste limita....

Heh... a venit vremea cand orice sarut imi aduce aminte de un anumit moment petrecut undeva in timpul ce s-a scurs. Pret de doar cateva zile s-au creionat undeva in sufletul meu amintiri valoroase care imi tin companie in noptile cu insomnie. Pauza de tigare si o melodie ... Now you're gone ( basshunter) Revenind, unde eram? Ah da, amintirile... Au lasat pe nisip o urma, o dorinta apriga de a fi din nou impreuna. De ce, cum sau unde inca nu mi-am dat seama. De ce eu? Nici pana azi nu stiu. Stiu cat de mult mi-am dorit ca o astfel de relatie sa "se intample"si in viata mea insa in primele momente cand am realizat, nu stiu daca o doream asa cum ar fi trebuit. Acum stiu. Stiu pentru ca tremur de fiecare data cand imi aduc aminte de ora 3 dimineata, undeva pierduti in spatiu, in afara orasului... Numar zilele pana o sa ma duc acasa mai rau ca un copil care asteapta vacanta si 90% la suta din timpul liber visez cum o sa fie revederea, de parca as si plecata de cativa ani buni, nu doar 3 saptamani. Prietenii ma intreaba unde am ascuns partea aia nebuna, cu tigare dupa tigare, alcool pana imi inunda venele, si muzica la maxim intr-o discoteca plina de drogati. Nu stiu. ma intreaba de ce zambesc din senin cand ei au o discutie despre un lucru trist. Sau de ce rad excesiv desi nimeni nu a spus nimic amuzant. Ei nu o sa stie de ce, dar eu am inceput sa inteleg. Dumnezeu imi e martor ca genul meu de prieten, de iubit, este tipul de bad boy, nu puscarias insa trebuie neaparat sa fie cu aere si cu nasul pe sus, cu cateva fite, o fiara care cauta imblanzitor, un animal insetat de alcool si infometat de cluburi si petreceri. Imi placea sa fiu cu cineva care sa intoarca privirea dupa vreo bunaciune pe strada si eu sa rad in sinea mea ca e al meu, si nu al aleia de trece pe langa noi. Undeva pe drum, astea au disparut si ma bucur de ceva simplu, de ceva... complet opus mie. Sau nu. Nu stiu daca schimbarea s-a produs inainte sau dupa, nu stiu nici de ce si pe cuvant ca-mi vine sa mor pentru ca am fost omul care avea raspunsuri pentru toate intrebarile retorice care si le putea imagina. Mirosul de floricele sarate deja devine suparator. M-am uitat la Scoala de surf, comedie atat de tipica, atat de banala si de previzibila, exact genul de film pe care nu il suport, si totusi de data asta a fost altfel. Se pare ca lucrurile se schimba in viata si fara sa vrei, si fara sa crezi pentru ca si oh, Doamne, n-as fi crezut niciodata ca asa ceva se va putea intampla. Eram fericita in lumea mea afumata cu iarba, cu un strain in pat, si cearceafuri ravasite, 0 amintiri in dimineata urmatoare. Eram fericita sa tind spre tot ce pare imposibil de atins intr-o discoteca, spre pachetele de muschi care intorc privirile doar dupa 90-60-90 si ce satisfactie aveam cand ajungeau la mine in pat. Da, stiu ca unii ma credeau curva, dar ah, ce stil aveam... Nu duc lipsa de asa ceva, nu imi e dor insa nu stiu daca sa ma bucur sau nu ca am scapat poate de o depravare pacatoasa. Sa fie iar vremea cand imi pierd capul ca la 12 ani, ca prima data cand m-am indragostit? Nu am cuvinte care sa explice asa ceva pentru ca acea experienta a durat aproape 7 ani, de lacrimi, cu alinare in fix alcool, tutun, sex si uneori poate si mai mult. Imi pare rau ca nu pot exprima ceea ce simt decat in scris, sau cel putin intr-o astfel de maniera. Ah, ce stupid e mirosul asta de floricele. Mai bine il alung cu fum de tigare. Inapoi la cuvinte... Nu mai am nevoie de compania oamenilor, nu ma simt sugrumata de peretii albi din camera mea. Cand eram mica visam sa ma indragostesc. Cand am facut-o visam sa uit iar cand m-am obisnuit cu absurditatea lumii visam sa fug. Am fugit, am scapat si mi s-a oferit chiar sansa de a zbura peste ocean. Am exaltat, am simtit extazul pulsand in fiecare vena din corp. Mi-as dori sa nu fi avut acea ocazie. Mi-as fi dorit sa nu ma fi speriat asa de tare nefericirea si sa fi ramas acasa. Nu pot da inapoi... Partea proasta e ca nu stiu ce va fi. Nu ma pot intoarce din drum si cararea asta atat de frumoasa, aproape perfecta, e trasata diametral opus cu cea pe care se situeaza Romania. Ma tem ca o sa ajung fix ca acum cativa ani cu pumnul de pastile pe birou, insomnii si depresii amare. N-o sa se intample, dar eu tot ma tem. Stiu ca am ajuns suficient de departe cat sa am o limita si sa nu mai fac prostiile de la 13 ani, dar de suferinta nu scapa nimeni niciodata. Eh, pana la urma cred ca o sa las timpul sa decida si o sa ma folosesc de vechile mele prietenii, de cuvinte, sa imi exprim gandurile. Macar pentru mine, daca nu si pentru altii caci pana la urma, aici, doar eu contez.

Mi-e cald de prea mult albastru.... Te visez si ma las purtata de vant. Imi pare rau daca sinceritatea mea nuda si dezolanta lasa loc si gandurilor nepotrivite sau indeamna a ma judeca. Te rog fa-o daca simti nevoia caci nu sunt nici pe departe ingerasul cu aripi de matase pe care il vezi in fiecare zi pe monitor insa promit ca la atingere ma voi lovi cu picioarele de limita curajului si voi spune darz: te iubesc.

La sfarsit nu vreau decat sa ascult o melodie. Keonoria agapi-Antique

Ένας ήλιος να μου γελάει
Α sun to laugh to me
κάθε μέρα πιο πολύ
more each day
το φεγγάρι να μου μιλάει
the moon to talk to me
κατ ευθείαν στη ψυχή
straight to the soul
τώρα πέφτει στην καρδιά μου
now in my heart falls
δώρο από τον ουρανό
present from the sky
και ανοίγω την αγκαλιά μου
and I open my arms
που χε κλείσει από καιρό
that are long closed

Καινούργια αγάπη μου απλώνει το χέρι
a new love lays a hand on me
μου χαμογελά
smiles at me
καινούργια αγάπη ευχή σ' ένα αστέρι
new love wish upon a star
βάζει στην καρδιά φωτιά
sets the heart on fire
καινούργια αγάπη μου κλείνει το μάτι
new love winks at me
και το βλέπω πια
and I see at last
μια τέτοια αγάπη τρελή και φευγάτη
a love like that, crazy and peculiar
δε βρίσκεις πουθενά, πουθενά
you can't find anywhere, anywhere

Ένα αστέρι μπροστά μου πέφτει
A star falls in front of me
και 'γω κάνω μιαν ευχή
and I make a wish
να κοιτάζω στον καθρέφτη
to look in the mirror
και να βλέπω εμάς μαζί
and to see as together

Κι η αγάπη που μας ενώνει
and the love that brings as together
πάντα να ναι δυνατή
let it always be strong
και το πάθος που μας λυτρώνει
and the passion that liberates us
να κρατήσει μια ζωή
let it last for a lifetime

Anunt publicitar

Oameni buni... noua generatie incearca sa ia atitudite:

www.speakloud.ro

P.S.: am si eu articole acolo

Foc sau pauza de cafea?

Uite-te si tu... Am ajuns sa ma agat de un blog, de scris, mai rau ca niciodata... Ma simt ca pe o scena de teatru unde joc rolul unei prostituate proaste, unei curve penibile care de fapt nu e curva, doar se comporta ca atare. E machiata excesiv, pierduta in spatiu, cu tocurile rupte... si rujul intins pe fata. O imagine dezolanta... a unei aproximativ foste prostituate intr-o lume a coruptiei, o lume acra a ipocriziei unde bunatatea sufleteasca era aruncata la gunoi. Se vedea in fata unei audiente seci, care merita satirizata, caricaturizata insa ea nu era in masura sa critice, rolul ei era sa joace si o facea al dracului de bine...

Ar fi baut un ceai cald, nu porcaria aia de Coldrex. Insa era racita rau, avea teancul de servetele pline cu muci pe langa birou, peste tot in camera... Si pastilele la fel, una dupa alta, cu apa, cu suc, cu alcool, cu ce se nimerea... Depravata, dezmat total... Lume haotica, camera vraiste, dezordonata si dezorganizata. Mai conta? Nu... Ea visa la acea piesa de teatru, povestea ei o captivase total...

Incearca sa iti imaginezi realitatea... si sa traiesti in fictiune.

Concluzie: Imi e dor de tine....