Beyond my fear

Cu totii avem sau am avut sau vom avea relatii candva in decursul vietii. Cu totii stim ca e greu sa avem o relatie, chiar daca ne place si e frumos. De ce? Pentru ca ne temem sa nu spunem ceva si sa ne suparam partenerul. Ne temem sa nu facem greseli, sa nu ne comportam intr-un anumit fel, sa nu purtam anumite haine, sa nu facem anumite lucruri si de multe ori nu prea stim exact ce vrea sau ce gandeste partenerul. Oricata sinceritate nuda si dezolanta ne ofera ei, uneori chiar habar nu avem ce se petrece in mintea lor. Acelea pot fi momente cand nici ei nu stiu ce se intampla acolo. Dar atunci cand isi dau seama, noi deja "am gresit". Presupun ca de aceste lucruri marunte imi este cel mai frica in relatia mea, alaturi de ... alte cateva pe care le stim doar noi dar sunt irelevante acum. Mi-e teama sa nu ii fac rau, sa nu sufere, sa nu il mint, sa nu se simta dezamagit. Si asta pentru ca il iubesc. Daca nu l-as iubi nu mi-ar fi frica. Probabil as avea grija sa nu il ranesc, dar nu mi-ar fi frica. Teama, prin definitia ei, inrautateste lucrurile pentru ca desi unii cred ca e dovada de lasitate, teama aduce cu ea intradevar o forma ciudata de slabiciune. Dar, pentru a o elimina, sau pentru a trai cu ea fara sa ma afecteze, pot alege ca imi doresc atat de mult acel lucru, incat chiar daca mi-e teama, lucrurile care se intampla sunt cele potrivite si oricare e rezultatul lor, sunt pregatita sa il accept. Mi-e o frica turbata si de multe ori nu stiu cum sa-l surprind, cum sa-i mentin atentia activa fata de persoana mea, cum sa-i arat ca il iubesc din ce in ce mai mult fara sa-l sufoc, cum sa-i arat ca ceea ce gandesc e ok cu perceptiile si principiile lui si cum sa ii demonstrez ca ceea ce simt e cu adevarat real chiar daca uneori gresesc. Cum sa ii spun eu oare cat de frica imi e sa traiesc fara aceste frici, pentru ca lipsa lor ar insemna ca l-am pierdut pe el. Asa ca imi doresc nespus de mult sa experimentez aceste frici mult mult timp de acum inainte iar in aces caz iubesc frica pentru ca imi ofera ceea ce unii numesc o relatie reusita. 

Multumescu-ti tie iubite barbat din viata mea ca m-ai invatat ca nu sunt omul cu frica doar de paienjeni, ci am mult mai multe frici frumoase si din care pot invata. Multumescu-ti tie iubite personaj din viata mea ca existi, ma faci zilnic mai frumoasa si mai matura sentimental. Te iubesc! 

Un alt fel de declaratie de dragoste

Am scris la viata mea extrem de multe declaratii de dragoste. Unele au avut destinatar real, unele au avut destinatar plasmuit de imaginatia mea. Din primele, o parte au si ajuns la urechile sau sub ochii nenorocitului vizat. Dar altele nu. Daca stau sa rememorez acele declaratii de dragoste, constat ca sunt atat de diferite una de cealalta. Unele sunt brute, murdare, mizere si lipsite de esenta. Altele sunt romantice si dulci. Altele sunt ghidate de principii. Majoritatea au la baza semnificatiile ascunse ale cuvintelor si sunt lungi si complexe. Toate spun cam acelasi lucru, dar fiecare e axata pe specificatiile date de caracterizarile specifice ale destinatarilor. Astazi insa, am sa fac o declaratie de dragoste noua, unei persoane prezente in viata mea de ceva timp si pe care o consider speciala. De data asta am sa aleg ceva foarte simplu ca si persoana careia i se adreseaza. De ce asa, n-am sa stiu niciodata. De data asta asa simt: 

Te Iubesc! 

Truth in words.

La multi ani!

Azi ma simt frumoasa. Azi ma simt eu! Azi e 1 Martie, si a venit primavara in sufletul meu. Multumesc tie ca existi si ca imi oferi portia de zambete in fiecare dimineata cand bem cafeaua. :)

Smiles

Un singur zambet, daca vine din partea persoanei potrivite, poate face sa dispara instant frigul si ploaia de afara, pentru ca doar acel zambet poate crea un curcubeu in sufletul celui care il primeste. Multumesc tie ca existi in viata mea si ca imi umplii diminetile cu zambete. Cred ca n-am stiut niciodata sa le apreciez la adevarata lor valoare. 

Azi am sa zbor pe stele

Azi am luat decizia de a trai constient! Voi ce decizii ati luat azi? 

O vorba buna

Vine o vreme cand privesti inapoi. Regreti? Eu ti-as propune sa nu... caci trecutul e trecut, oricat te-ar putea influenta el. Uite-te la tine, ai prieteni, esti inconjurat de oameni si oameni, unii se cred prieteni si isi bat joc pe la spate, altii au curaj si iti infig cutitul direct in inima si undeva la sfarsit raman cei care iti sunt aproape. Cei care se uita la tine in ciuda defectelor tale si au mereu o vorba buna la indemana atunci cand tie iti e greu. Sunt anumite persoane care nu trebuie sa te inteleaga pentru a-ti oferi prietenia lor neconditionata, oameni pentru care o melodie inseamna o jumatate e an de viata, si pentru care un zambet sincer valoreaza mai mult decat o bere cu prietenii. Desi credeam a fi invatat suficiente cat sa stiu in cine sa am increde si in cine nu, ma insel de fiecare data... si asta pentru ca uit sa iau in calcul ca oamenii se schimba. Daca as lua asta in calcul, as ramane singura. Nu mai are rost sa plangi... Pentru ca si atunci cand plangi se gaseste un strain care te va face sa razi si sa zambesti larg, cu toate ca sufletul tau e trist. Iar senzatia e incredibila pentru ca realizezi ca un om, ce abea te cunoaste, iti ofera caldura, liniste si o mana de ajutor atunci cand totusi nu strigi dupa el, dar se vede ca ai nevoie. Fericiti cei ce au parte de astfel de oamenii in calea lor.

Mister

Sunt anumite lucruri care nu pot fi explicate in cuvinte asa cum sunt anumite trairi sau sentimente. Dupa un timp te inveti cu ele si nu mai cauti explicatie pentru ca ai impresia ca le cunosti. Nu le sti rostul, doar ca te-ai obisnuit cu ele in viata ta. Atunci ele fac parte din tine, te completeaza si in loc sa incerci sa le atribui o semnificatie, preferi sa inventezi una, care iti e ceva mai la indemana. Unii oameni te cunosc, si isi dau seama ca ascunzi ceva, ca minti despre un anumit lucru care li se pare lor anormal, dar nu pot dovedi asta nimanui, poate nici macar lor insisi. Ce e de facut? Nu am sa spun ca situatia seamana cu un film cu detectivi, pentru ca nu e asa, e viata, nu e cinematografie. Da, e adevarat ca unele filme te inspira si altele iti ofera raspunsurile pe care le cauti, chiar daca nu stii caror intrebari sa le asociezi. Cu fiecare zi inveti ceva nou si diferit dar uneori ajungi in punctul in care nu mai intelegi nimic din complexitatea existentei tale si vrei sa te duci acasa la mama. Sa fugi, n-ar fi prima data cand faci asta. De ce? Intram in ciclu infinit. Acelasi par ca si in ziua cand am pasit pe portile liceului, aceiasi ochi ca atunci cand aveam 11 ani si totusi aparentele sunt false. Incearca sa dezlegi o integrama, apoi un puzzle, apoi labiritul si mai tarziu, dupa ce faci o facultate in care combini cumva psihologia cu tehnicile detective, iti ofer sansa sa incerci sa iti deslusesti propriul mister. Vei fi uimit de final.

Tot ce pot sa spun e ca solutia tine de cuvinte. Gandeste-te la Saw si la ... final. Pricepi? Daca ta, iti ofer medalia mea de geniu, daca nu, mai citeste odata randurile de mai sus. Si totusi, ia spune-mi, care e concluzia, fraiere?

Te uiti la tine, ma uit la mine, ma uit la tine, te uiti la mine. Da, esti tot tu, tu esti vinovatul. Mereu vei fi, dar incearca sa te prinzi si de ce. Eu sunt doar unealta cu care iti atingi scopurile, eu sunt cuvintele.

O alta dimensiune

M-am lasat purtata de adierile vantului... L-am ascultand cantand din sitar. Suna a balada, ma simteam linistita, odihnita. Am plecat capul si am inchis ochii. Am patruns intr-o alta dimensiune, undeva unde nu exista rautate umana si realitate izbitor de ucigatoare. M-am pierdut printre firele de nisip, m-am evaporat in aer, m-am lasat leganata in acordurile norilor si am zburat. Insa nici un vis nu are decat nucleu de iluzie, are contur de realitate. Si atunci am cazut. Am deschis ochii si m-am uitat speriata in jur. Eram tot acolo, undeva la facultate pe o insula. Dar nimicinicia umana se evaporase, devenise universala. Sufletul meu devenise inexistent, sau mai bine spus inchegat in susurul timpului. Ochii imi erau rosii. Se pare ca plangeam. Scena era grandioasa, pictata in culori reci, de iarna. Era un gri apasator, morbid. Dar ochii ei stravezii vedeau primavara. Asflatul uscat si vechi devenise covor de sperante. Fetele obosite ale strainilor emanau stropi de euforie. Puteai gusta libertatea. AH! Ce clipe...

Si m-am trezit din nou, cu buzele uscate. Imi fusese sete. Sete de rutina, sete de stres extaziant, sete de viata. Imi simteam buzele calde, afara era frig. Dragostea lor era catre infinit, catre atingerea suava a buzelor lui carnoase, catre sudoarea si masculinitatea lui. Visam, pentru a treia oara, si ma simteam partasa in povestea stelelor. Era suava, miscatoare, plina, perfecta. M-am lasat prada realitatii vii a dorintelor, am inchis ochii.

Am adormit. Cand m-am trezit afara ploua, iar el ma tinea strans in brate. El inca dormea.

Nebunie

Ma inec in razele soarelui

si orbesc de la lumina lor,

calcand timida

pe fruntea calda a pamantului.

Imi ard talpile,

ma simt ca in iad, iar

sudoarea-mi zgarie adanc tamplele

incat simt ca surzesc,

innebunesc....

Ma topesc in albastrul cerului

si-mi-e cald de prea mult haos.

Ma descompun in umbra vantului

ce bate manios de bland

si-mi pierd simturile

in verdele copacilor.

Innebunesc...

Deodata ma lovesc de un perete,

dar inima-mi spune ca e viu.

Fara simturi, venele-mi pulseaza

si cred mor

caci inainte nu am cum sa merg

si inapoi... n-am sa ma intorc.

Innebunesc...

si povestea spune mai departe

cum ca zidul era viu,

dar eu nu am de unde sa stiu

ca si miorlaia.

Era doar un motan.

Innebunesc

Doar ***

Inca stau si ma intreb de ce... De ce e viata asa, de ce sunt oamenii asa, pana la urma nici nu stiu de ce anume ma intreb. Raspunsuri plauzibile nu o sa gasesc, nu am cum sa le stiu pe toate. Insa pot sa spun povesti, pot sa imi amintesc de greselile mele si sa incerc sa le repar, pot sa am o vorba buna pentru cine are nevoie de ea, pot sa cer un sfat persoanelor in care inca mai am incredere fara sa incerc sa pricep de ce se intampla toate. Pot sa sper, sa visez, sa am iluzii si sa vreau sa se intample anumite lucruri, sa lupt pentru ele... O sa pot, intr-o zi, sa ma si indragostesc... probabil de persoana nepotrivita, ca de obicei. Insa in ziua cand o sa il gasesc pe acel cineva care va sti sa imi aprecieze putinele calitati, il voi aprecia mereu. Voi incerca sa invat din ceea ce se intampla in jurul meu, voi incerca sa imi pastrez valorile morale si sa nu repet greselile din trecut. Ce se va alege de inima mea, de viitorul meu, ramane de vazut... Ma intreba cineva odata ce e fericirea pentru mine. Atunci as fi spus o relatie, o dragoste care sa te ridice la cer, una in doi. Acum, dupa aproape 20 de ani de viata, ii voi raspunde ca cea mai mare fericire a mea este ca traiesc, ca respir, ca pot gandii. Sunt fericita ca desi sunt singura, nu am ajuns si singuratica si o sa incerc sa ma bucur si de fericirea ca imi fac studiile in Anglia, ca mi se ofera sansa de a ajunge in America dar si de toate nimicurile vietii care imi umplu zilele. Daca ar fi sa aleg cel mai fericit moment din prezent, as spune cu siguranta clipa in care am avut curaj sa ii spun "salut"unui vechi prieten. A fost una din cele mai intepelte decizii din ultima vreme, indiferent unde va duce ea. Incerc sa uit ca am facut un om sa sufere acum putin timp, incerc sa trec epste toate problemele din prezent si sa imi vad de viata, caci drumul meu nu e usor, cel putin nu departe de ceea ce a ramas din familia mea si fara prieteni. Am crescut si a venit vremea sa imi asum responsabilitatile pentru tot ceea ce fac, pentru tot ceea ce spun si pentru tot ceea ce imi doresc. Un exemplu banal ar fi faptul ca voi dormii in timpul orelor de maine pentru ca am stat la palavre cu acel vechi prieten. Lipsind de la un curs, va trebui sa invat o ora in plus pt examen. Eh si? Merita... Si oricum nu e prima data. Viata e frumoasa, cu tot ce are ea, si cu bune si cu rele si cu siguranta voi urma sfaturile de a ma bucura de ea cat de mult reusesc.

Deschid ochii larg pentru a lasa soarele sa patrunda in viata mea. In Anglia, daca e soare, e o raritate si vreau sa profit.

Un strigat, o lacrima, un suras de fercire

Era o data o vreme, o vreme cand iubeam.... Deschideam calculatorul cum faceam ochi ca sa citesc stirile. Dar nu ma refer la Realitatea, Pro tv sau Antena 1 ci la stirile despre Universitatea Craiova. Imi amintesc cum imi batea inima la desemnarea unui arbitru pentru derby-urile cu echipe din Capitala sau cum imi dadeau lacrimile de fiecare data cand priveam vechile ei performante. Imi plange sufletul cand azi, citesc in acelasi loc, acelasi rand de stiri insa cu o dezamagire profunda fata de anumite concepte si puncte de vedere. Imi amintesc cu drag de atmosfera de pe stadion, din locul unde juca un al 12-lea jucator al celei mai iubite echipe din Romania. Bataile din palme perfect sincronizate si mii de voci pentru o singura credinta, oceanul de alb si albastru, mesajele si zambetele sau lacrimile suporterilor meci de meci... lucruri pe care nu ti le poti sterge din minte si speri sa mai mergi la meci cu aceleasi emotii ca atunci. Am aproape 20 de ani si ma uit la o copila de 16 ani, cu un fular la gat si pasiune curgand prin vene, o copila care desi a fost crescuta intr-o familie normala, a devenit cumva ceea ce unii ar spune o microbista. Poate ca nu stia ea pe atunci ce insemna o adevarata echipa dar avea sa invete totul, avea sa asculte povesti despre marile legende si acele victorii care au facut incojurul Europei. Avea sa afle ce inseamna o credinta intr-un nume, intr-o echipa, in 11 oameni care inseamna mai mult decat orice. Avea sa afle ce inseamna sa fii indragostit si sa ai parte de cea mai frumoasa forma de iubire existenta. Si pentru asta a avut cel mai bun profesor, un coleg foarte drag ei. Insa anii trec si lucrurile se schimba. Raman amintiri, poze, cantece, legende, statistici si credinta, raman prietenii, raman nume, raman lucruri care valoreaza mai mult decat orice pe aceasta lume.

Ma aflu azi, in fata aceluiasi calculator unde pot citi stiri, cu un fular undeva deasupra mea, un steag al mandrei Romanii pe geam, o placuta cu inscriptia : Mandru ca sunt oltean si cantecele din peluza intiparite adanc in suflet. Actiunea povestii de azi are loc in Anglia, intr-un loc unde Craiova are sa devina o legenda si in ochii celor care nu au auzit de reusitele ei. Asa cum eu am avut un profesor extraordinar care mi-a aratat drumul catre eterna iubire alb-albastra, asa am gasit si eu altii ca mine, cu sufletul primitor, carora sa le istorisesc palmaresul Universitatii. Evenimentele se repeta, invatandu-i de la versurile unei melodii pana la ceea ce a fost Maxima, dar si victoriile impresionante din 2009 impotriva CFR-ului, Dinamo si multe alte echipe. Oamenii inteleg ce inseamna sa iubesti aceasta echipa si, ca si mine acum o vreme, sunt uimiti de ceea ce inseamna fotbal adevarat, se indragostesc de tot ce a fost si spera ca intr-o zi insorita, undeva pe Ion Oblemenco, sa simta acel Deja-vu din povestirile mele.

Eu personal, nu renunt la marele meu vis de a fi in Anglia, la Londra, martora a unui minunat spectacol intre Chelsea si U, incurajand echipa mea de suflet.

Craiova, campioana unei mari iubiri.... va ramane in veci cea mai frumoasa echipa din fotbalul romanesc. Hai Craiova!!!!

Viata ca o prada

I've never asked for anything ... and yet I've received all. N-am vrut sa ma indragostesc, dar am facut-o si acum trebuie sa renunt la ce ma doare pentru ca sa nu il ranesc pe cel de langa mine. Sunt anumite lucruri care nu se pot exprima in cuvinte insa tot timpul am considerat ca e mai bine sa eviti suferinta atunci cand poti. Stiu ca e o conceptie gresita pentru ca poti fii fericit cu adevarat inainte sa plangi si oh doamne, cat de adevarat este... Dar imi e frica. Mereu mi-a fost. Am renuntat la persoana pe care o iubeam de 2 ori si probabil au fost 2 cele mai mari greseli din viata mea. Insa nu imi pare rau ca am gresit pentru ca stiu cat de rau mi-ar fi parut sa ii ranesc pe cei de langa mine. Viata mi-a oferit multe lucruri, pe unele le-am acceptat cu placere. Sa imi bat joc de altii pentru capriciile mele nu a fost unul dintre ele. Stiu ca ceilalti nu inteleg asta pentru ca m-au iubit si au tinut la mine, insa stiu ca ei nu au trecut prin ce am trecut eu. Am riscat poate cel mai frumos lucru care mi s-ar fi putut intampla de dragul acestor capricii si de frica sa nu ma izbesc cu nasul de asfalt. Nu pot sa dau inapoi, niciodata nu am putut si asta e un alt lucru pe care il regret insa asta sunt eu. Decat sa ma urc pe mese, sa dansez cu o cantitate considerabila de alcool in sange, sa stau cu tigarea in mana si sa apar in fata strainilor ca o curva insa cu prietenul la 2 m de mine care sa accepte o astfel de scena, mai bine raman inchisa in camera si dorm. Insa nu pot face asta prea mult fiindca am nevoie de iesirile in oras si dansul pe masa... sunt parte din viata mea, asa gresita cum este ea. E adevarat ca azi a murit o parte din mine, dar asa am evitat ca peste un timp sa mor cu totul.

Filozofiile nu isi au azi locul, in urma ramane doar un gol, un vis si vise. Aceleasi vise care au devenit atat de uzate incat imi par seci si lipsite de entuziasm insa au ramas visele pentru care lupt si din cauza carora nu pot da inapoi oricat de mult mi-as dori. Oricas as vrea sa strig in gura mare cate iubesc si ca te vreau inapoi, stiu prea bine ca nu o pot face. Si ma doare. Ma doare ca in goana nebuna de a-mi implini visele am dat cu piciorul la ce unii ar caracteriza ca valori morale si principii. Dar mai bine asa decat sa mint. Mai bine sa ma simt goala pe dinauntru decat plina de pietre, stanci si lacrimi amare. Prefer sa plang de singuratate decat sa sufar din dragoste. Alegerea mea inseamna un drum pe care merg singura iar oamenii pe care ii cunosc raman doar personaje episodice. Nu stiu daca voi cunoaste ziua cand ma voi opri undeva iar acest blog stie bine gandurile mele in legatura cu stabilitul unui camin... Viata mea e prea complicata ca sa icnerc sa mi-o explic, trebuie sa ma bucur de ea asa cum o stiu eu, asa cum o vad, asa cum o "patesc". Si voi face asta singura.

Am ramas acelasi vultur negru care isi intinde aripile peste crestele singuratice ale muntilor inegriti de vreme... Inchid ochii si inghit in sec, undeva, printre stancile pustiite se ascunde prada mea...

Clipe trecute, suflet parasit

Am avut totul si am dat cu piciorul mai rau ca intr-o minge de fotbal. Cu ura, cu ranchiuna... cu frica... Sa nu cumva sa iau decizia gresita. Nu conteaza cate greseli am facut pana in acel moment, nu vroiam sa o dau in bara insa am ales din nou optiunea gresita. As fi ajuns departe ... Probabil ca as putea sa incerc sa repar ce am stricat, insa nici un lucru reparat nu mai e nou. Nu mai vreau. Am obosit sa repar totul... Mi-am ales un alt curs al lucrurilor si sunt fericita insa alegerea mea ma duce departe de locul unde ma simt eu insami. Mi-a parut rau sa las in urma tot ce am iubit insa am vrut sa fug de probleme si am dat de altele, diferite, pe care stiu sa le rezolv insa nu vreau. Cu totii avem probleme, unele mai importante ca altele insa ce e aceea viata daca nu ai probleme. M-am obisnuit sa filozofez, sa ma pierd in lumea viselor fara sa ma abat de la realitate iar acum ca imi vad visele implinite ma cred personaj intr-o fantezie si ma simt ireala... Cei aproape 20 de ani mi-au permis sa devin o persoana care nu suporta banalitatile iar in cautarile mele catre momente perfecte am omis faptul ca viata oricum e diferita caci fiecare poveste are alt erou principal. Trebuia sa raman la ce am avut insa acum ca sunt aici, ma uit cu nostalgie catre ceea ce am fost si ce am avut. N-am sa ma las coplesita de amintiri si am sa incerc sa ma schimb pentru ca azi mi s-a pus o intrebare care m-a pus pe ganduri: ai fi in stare sa renunti la anumite lucruri pentru un job solicitant dar pe placul tau? Si am raspuns ca da, pentru ca muncesti pentru tine, pentru viitorul tau care deseori inseamna o familie si copii. Un lucru pe atat pe banal pe cat de unic si de original.

Daca mi s-ar cere sa renunt la tot ce am acum, sa renunt la a mai cauta glorie si succes in favoarea a ceea ce am lasat in urma, as spune nu insa as vrea sa am curaj sa pot spune da. Viata e mai mult decat ratiune, viata e un cuvant pe care intelepciunea nu il poate explica. Ea se simte. Si atunci ma intorc cu sufletul trist la vechea mea zicala: o viata de compromisuri pentru o secunda perfecta, acea secunda perfecta pe care am visat-o si am scapat-o printre degete.

Parfum de barbat

Ma intreb cati fraieri exista pe lumea asta care cred in dragostea adevarata... N-am idee, dar stiu ca eu sunt cea mai mare dintre ei. Multa vreme mi-a fos frica sa spun adevarul, sa spun ce simt. Inca imi e si probabil o sa treaca mult timp pana voi putea striga cu toata forta acele 2 cuvinte. Nu conteaza cui ii sunt adresate. Am fost odata indragostita asa cum vezi in filme, poate si "mai perfect"de atat. A fost prima mea dragoste, una pe care nici de-as ajunge cea mai mare scriitoare din lume nu o voi putea reda in cuvinte. Ce-a fost in sufletul meu si-a gasit undeva o pereche si oh doamne cum se mai potriveau... A fost o poveste unde nu era nevoie de poze ca sa pecetluiasca sentimentele, de vorbe care sa dovedeasca, privirea era mai mult decat suficienta. Dar poveastea noasta nu a avut un final ca acela din carti sau filme insa nu a fost nici drama. In realitate s-a terminat din motive oarecare care oricum nu au contat niciodata. In suflet va ramane mereu praful si umbra a ceea ce a fost caci astfel de happy endinguri nu exista, nu intr-un caz ca acesta. Nu ma astept sa se inteleaga acel gen de euforie caci mie mi-a luat 8 ani si jumatate sa imi dau seama ca de fapt ceea ce s-a intamplat a fost o minune, una pe care nu stiu cati oameni o patesc. Noi nu am avut nevoie de New York sau de valuri inspumate, noi nu am avut nevoie niciodata de nimic si totusi am avut totul insa atunci cand nu mai ai loc, arunci la gunoi. Nu imi pare rau ca undeva a fost scrisa si ultima fraza a povestii peste inimile noastre. Da, am fost fraiera ca am crezut in dragostea adevarata pentru ca daca nu credeam in ea, ma loveam de realitatea dura si m-ar fi durut. Nu am cum sa plang pentru ca m-am indragostit odata de mult si cu o sinceritate nuda si dezolanta spun ca sper ca acel lucru sa se repete. A iubi nu e tot una cu a simtii acea dragoste unica. Nu te indragostesti asa decat odata. Nu conteaza, eu sunt fraiera si cred in tot ce e imposibil. Mie visele mi se transforma in realitate tot timpul pentru ca lupt pentru ele. Poate ca pe tine, strain aparut in cel mai nepotrivit moment al vietii mele, nu o sa te iubesc niciodata cum l-am iubit pe el, dar sa fii sigur ca te iubesc asa cum vrei tu, asa cum simti tu ca trebuie sa fii iubit. De ce? Pentru ca eu stiu cum se face asta si nu m-a invatat nimeni, nu mi se intampla pentru ca asa vreau eu, ci pentru ca asa vrea viata si pentru ca asa vrei tu. Menirea mea e undeva mai presus de bunurile lumii palpabile, scop pe care nici un om nu o sa il inteleaga in afara de mine. Nu incerca sa aflii care, nu incerca sa ma intelegi pentru ca nu ai sa reusesti. Tu incearca sa privesti totul prin prisma realitatii si sa te bucuri de ce ai acum pentru ca nu va dura pe veci. Nu are cum... N-am fost niciodata persoana care sa traiasca in acelasi apartament toata viata mea. N-o sa ma schimb acum insa atunci cand imi place un loc, imi transform locuinta intr-un camin pentru putinul timp cat poposesc acolo. Acum m-am oprit sa ma odihnesc in casa ta. Nu te folosesc, nu imi bat joc, doar ca eu sunt altfel si vocea mea nu poate spune asa ceva. De aceea scriu. Pentru ca eu sunt altfel. Pentru ca eu sunt o persoana care nu are nimic in comun cu nimeni si pentru ca imi va fi mereu frica sa spun lucrurilor pe nume cu voce tare. Asta nu inseamna decat ca asa ma exprim eu cel mai sincer. Privindu-te in ochi e posibil sa mint, viata nu mi-a dat de ales... Insa cuvintele vor fi mereu ale mele, indiferent de ceea ce se intampla in spatele lor, pentru ca le pot manipula sa arate a exact ceea ce vreau eu sa arate. Ochii mei mint, cuvintele nu. Stiu e ciudat, si imi pare rau ca e asa. Dar nu pot sa fac nimic mai mult de atat. As fi vrut sa fi fost tu in locul aceluia cu miros de barbat ... Sa fi stiut ca ma intorc acasa unde ma asteapta caldura si lumina iubirii la care spera oricine. Pentru ca stiu ca tu esti capabil sa mi-o oferi. Insa eu nu o pot accepta in felul acesta, eu ma intorceam acasa si imi gaseam casa intr-un intuneric morbid si intr-un frig imaculat dar cu un trandafir rosu pe prag. Acum, cand ma intorc acasa e ca si cum m-as intoarce la locul crimei pentru ca de fapt si de drept, de aceea am plecat. Stii, tu nu ai nici o vina, asa trebuia sa se intample tot. AH, probabil deja te-ai pierdut pe drum. Nu conteaza... Nu-mi cere explicatii pentru ce a fost, pot doar sa spun ce este pentru ca pe viitor nu va fi, cel putin nu mult. Drumul meu e departe de tine, mult prea departe. Iar acum stiu ca pe tine te iubesc intr-un fel asa cum nu am iubit pe altii, nu il inteleg acum, o sa pricep probabil peste alti cativa ani buni de ce si cum. Dar te iubesc, asta e tot ce conteaza, nu?

Nu mi-a mai ramas decat un parfum de barbat si o ploaie rece ca de Anglia asa. Inchid ochii caci pleoapele imi atarna greu si ma prabusesc in pat. Te visez. Mi-e dor de tine...Te iubesc.

Praf si umbra

Uneori te uiti la filme si te intrebi: ce ai face oare, daca ai juca rolul eroului in viata reala? Ai proceda la fel? Ai intoarce spatele si ai pleca ochii rusinat? Sau ai infrunta pericolul cu mult curaj si ceva indemnare?

Uneori imi place sa ma vad iarasi copilul de la 10 ani, cu ursuletul in brate, visand la o viata frumoasa. Dar stie oare un copil ce este aceea viata frumoasa? Stie el de fapt ce inseamna sa iti traiesti viata dupa principii, avand responsabilitati si luand decizii? O sa afle el ceva mai tarziu si in functie de cum a fost invatat in timpul copilariei, in functie de filmele la care s-a uitat prin prisma realitatii, va decide pe ce drum sa paseasca. Unora, drumul le este impus iar ei, incatusati, se resemneaza. Altii lupta, dar degeaba si doar cativa reusesc. Se realizeaza aceeia care au privit moartea in ochi cu dragoste, cu pasiune si fara frica. Se ridica din pamant aceia care au inima puternica, viseaza si nu calca frumosul si onestul in picioare. Ajung la cer doar aceia care au invatat ca filozofia este o arta si nu e suficient sa fii artist ca sa o cunosti, ai nevoie de ceva mai mult, de un gram de nebunie...

Unii oameni isi gasesc forta in paranormal, altii in imaginar, unii in vise, altii in poze, altii in experienta. Unii nu au forta. Insa unii, si aceia rari, adevarate minuni umane, isi gasesc forta inauntrul lor, cumulata din tot ceea ce inseamna pentru ei viata. Pentru cativa inseamna tot ce am enumerat mai sus, pentru altii inseamna un anumit lucru, un anumit principiu, o perceptie ce defineste o anume personalitate.

Inchid ochii... Ascult sunetul linistii, sunetul noptii, tacerea... Simt adierea fina a aerului peste pleoapele-mi obosite. Ma gandesc: aproape 20 de ani, colectie de amintiri, vise, poze, experiente personale. Concluzie: o carte a sufletului plina cu filozofii, un juramant de curaj, un foc de pasiune, o inima cinstita, mandrie, demnitate si onoare plus o picatura de iubire inmuiata in nebunie curata. Asta e o arta... arta mea, nepictata, necreionata, nescrisa, neauzita, nevazuta. Nici noaptea nu imi mai poate citi gandurile, nici ziua nu ma mai mangaie cu razele calde ale soarelui caci eu traiesc cu propriu-mi sange, dorinta de supravietuire in jungla urbana, in universul uman, pe planeta dezolarii. Clipa reprezinta minunea mea iar viitorul este sansa de a fi salvatorul tuturor sclavilor planetei.

In urma mea raman doar umbrele si praful a celei ce am fost si cea ce nu voi fi. A ta pe veci.

Nu e semn de intrebare.

Ce dumnezeului se intampla? Intai incep sa am pierderi de memorie, eu, cea cu sutele de imagini si cu detalii inclusiv de la 2 ani si nu imi amintesc lucruri recente si totusi importante. Apoi, am parte de haos, da, eu, fiinta organizata pana la fiecare secunda, am parte de haos. Nu mai am nici un pic de ordine in lucruri, activitatii, per total in viata. De ce? Habar nu am .... Mi-am pierdut notiunea timpului si raspunsurile la intrebarile cele mai banale. Culmea, inca pot sa raspund la cele retorice. Pot sa spun ca fiecare vis, inclusiv cele care stiam ca sunt imposibile, mi s-au indeplinit. Sunt studenta la facultate in Anglia, o sa imi petrec vara in America si am o relatie stabila si fericita. Insa asta parca totusi nu ma multumeste. Mi-am pus ambitia sa imi doresc mai mult, sa ajung mai sus si stiu ca sunt capabila sa lupt sa ajung acolo insa sunt curioasa peste cati oameni va trebui sa calc in drum. E complicat si ma vad in situatia in care nu stiu sa explic pe propriul meu blog ceea ce ma framanta. E ciudat sa nu gasesc solutii la probleme banale si explicatii la lucruri logice. Pentru mine viata avea alta culoare si nu pot sa spun ca imi displace, doar ca nu sunt obisnuita cu stilul asta. Ziua de ieri, caci e trecut de miezul noptii, pana acum vreo 2 ani, insemna enorm. Era poate, cea mai asteptata zi din an, desi de multe ori am stat acasa singura, uitandu-ma la filme romantice. De ceva timp, nu mai inseama nimic, o sarbatoare comerciala, nu un motiv sa ii spui celui drag cat il iubesti. Chiar daca ma aflu in rand cu lumea si trimit un cadou si 2 vorbe calde, asta nu inseamna ca nu pot sa fac asta oricand, in oricare alta zi. Doar ca asa face si hoarda aia de incapabili sa priceapa cum gandesc eu. Nu conteaza, ei nu o sa fie niciodata ca mine, ca deaia suntem 6 miliarde de oameni, toti diferiti. Nu stiu daca sa continui despre dragoste, razboi, filozofie sau sa ma duc sa ma culc. AH, sau sa imi mai aprind o tigare. Ideea e ca ma inconjoara o groaza de ciudatenii pe care le pricep mult prea tarziu, lucru ce imi afecteaza deciziile si modul de a scrie, de a gandi, de a calcula pasii viitori. Nu sunt obisnuita sa spun, oi vedea eu ce fac. Nu-mi mai pot prezice viitorul singura, nu mai pot anticipa nici macar urmatorul film la care vreau sa ma uit, sau melodia pe care vreau sa o ascult. De obicei ma ingrop adanc sub plapuma alba cu flori negra, visand ca zbor printre norisorii de pe cearceaf, tinand un catelus simpatic de plus in brate. Poate ca as imbratisa persoana care stiu ca ma iubeste ca sa ii dovedesc ca si eu il iubesc desi nu o sa pot sa ii spun asta decat in scris momentan. Nu stiu de ce, pentru ca asa sunt eu, ciudata. Si pentru ca inca imi aduc aminte de vechile relatii. Poate ca buzele nu vor sa rosteasca ceva de frica sa nu fie iar dezamagite ca au spus o prostie. Eu stiu ca nu e nimic gresit in a simti ceea ce simt sau in a crede in lucrurile in care cred. Insa, nu pot comanda buzelor asa cum nu comanzi nici inimii. Le pot controla, dar nu vreau. A controla tot ce misca inseamna a trai in rutina iar eu sunt opusul persoanelor mediocre care fac aceleasi lucruri zi de zi. Eu sunt eu si lumea e tot ce ma inconjoara si e in acelasi timp undeva in mine, in vene, in sange, in oase, in pori, peste tot...

Raman nimeni de nicaieri, raman o romantica incurabila si totusi visatoare realista. Imi inec amarul in saliva, sa imi treaca durerile de masea. Amestec lacrimile cu secretiile nazale ca sa imi tina de sete si de foame cand ma plimb prin desert. In mod normal as incheia cu : Si inca mai stiu sa apas tastele care sa formeze cuvintele "te iubesc" . Nu am sa fac asta. Am sa spun doar stop si nimeni nu va sti de ce.

Raspunsuri

Hm... iar ma prinde ora 4 dimineata stand in fata calculatorului. E incredibil cum anumite seri se umplu de filozofii, barfe si amintiri de mult uitate. Iar partea tragica este ca acele amintiri trezesc senzatii si sentimente, te fac sa te gandesi daca alegerile au fost corecte si daca drumul tau a fost asa cum te asteptai.

Dupa 19 ani, imi vad visele devenind realitate. Vad posterul cu New York de pe usa si ma simt acolo, parte din peisaj, parte din orasul ai carui nori nu sunt inifinit de sus, orasul de unde poti atinge idealul, orasul scris doar cu litera mare... caci fantezia e menita sa caramelizeze tortul sec si fara gust. Probabil o sa fiu dezamagita insa voi fi acolo unde mi-am dorit sa fiu. Ma vad azi in fata anumitor fapte implinite, linistita, fericita dar nu pe deplin multumita. Uneori imi e dor de aventura, alteori imi e dor de copilarie sau imi e dor de un anumit lucru fix. Ideea e ca trecutul nu te va lasa niciodata sa traiesti un prezent perfect, motiv pentru care exista viitorul, sa speri ca poti sa schimbi ce ai gresit in trecut si nu ai facut in prezent.

Dragostea e facuta sa fie speciala in felurile ei. Am cunoscut-o in ipostaze diferite, am vazut-o la persoane diferite si am simtit-o in fiecare zi altfel, motiv pentru care mi-am invatat lectia si nu iau niciodata decizii pripite si bazate pe aparente. Dar uneori gandesc prea mult si tind sa adancesc inutil anumite semnificatii. Eh, pana la urma asa e viata, banuiesc ca daca e normala, o vreau anormala iar daca e anormala mi-o doresc normala. Asa sunt oamenii facuti si sunt intrebari de genul "de ce... " sau in fine, intrebari retorice, al caror raspuns concret nici filozofii nu il pot explica insa eu il simt. Poate nu sunt in stare sa il demonstrez altuia insa eu inteleg si imi gasesc acele raspunsuri.

Unul din ele este, in seara asta, potrivit intrebarii "de ce nu pot sa spun cu voce tare ca te iubesc?" Insa acum stiu ca dragostea inseamna mai mult decat 2 cuvinte, ea se simte....

Un pas peste limita....

Heh... a venit vremea cand orice sarut imi aduce aminte de un anumit moment petrecut undeva in timpul ce s-a scurs. Pret de doar cateva zile s-au creionat undeva in sufletul meu amintiri valoroase care imi tin companie in noptile cu insomnie. Pauza de tigare si o melodie ... Now you're gone ( basshunter) Revenind, unde eram? Ah da, amintirile... Au lasat pe nisip o urma, o dorinta apriga de a fi din nou impreuna. De ce, cum sau unde inca nu mi-am dat seama. De ce eu? Nici pana azi nu stiu. Stiu cat de mult mi-am dorit ca o astfel de relatie sa "se intample"si in viata mea insa in primele momente cand am realizat, nu stiu daca o doream asa cum ar fi trebuit. Acum stiu. Stiu pentru ca tremur de fiecare data cand imi aduc aminte de ora 3 dimineata, undeva pierduti in spatiu, in afara orasului... Numar zilele pana o sa ma duc acasa mai rau ca un copil care asteapta vacanta si 90% la suta din timpul liber visez cum o sa fie revederea, de parca as si plecata de cativa ani buni, nu doar 3 saptamani. Prietenii ma intreaba unde am ascuns partea aia nebuna, cu tigare dupa tigare, alcool pana imi inunda venele, si muzica la maxim intr-o discoteca plina de drogati. Nu stiu. ma intreaba de ce zambesc din senin cand ei au o discutie despre un lucru trist. Sau de ce rad excesiv desi nimeni nu a spus nimic amuzant. Ei nu o sa stie de ce, dar eu am inceput sa inteleg. Dumnezeu imi e martor ca genul meu de prieten, de iubit, este tipul de bad boy, nu puscarias insa trebuie neaparat sa fie cu aere si cu nasul pe sus, cu cateva fite, o fiara care cauta imblanzitor, un animal insetat de alcool si infometat de cluburi si petreceri. Imi placea sa fiu cu cineva care sa intoarca privirea dupa vreo bunaciune pe strada si eu sa rad in sinea mea ca e al meu, si nu al aleia de trece pe langa noi. Undeva pe drum, astea au disparut si ma bucur de ceva simplu, de ceva... complet opus mie. Sau nu. Nu stiu daca schimbarea s-a produs inainte sau dupa, nu stiu nici de ce si pe cuvant ca-mi vine sa mor pentru ca am fost omul care avea raspunsuri pentru toate intrebarile retorice care si le putea imagina. Mirosul de floricele sarate deja devine suparator. M-am uitat la Scoala de surf, comedie atat de tipica, atat de banala si de previzibila, exact genul de film pe care nu il suport, si totusi de data asta a fost altfel. Se pare ca lucrurile se schimba in viata si fara sa vrei, si fara sa crezi pentru ca si oh, Doamne, n-as fi crezut niciodata ca asa ceva se va putea intampla. Eram fericita in lumea mea afumata cu iarba, cu un strain in pat, si cearceafuri ravasite, 0 amintiri in dimineata urmatoare. Eram fericita sa tind spre tot ce pare imposibil de atins intr-o discoteca, spre pachetele de muschi care intorc privirile doar dupa 90-60-90 si ce satisfactie aveam cand ajungeau la mine in pat. Da, stiu ca unii ma credeau curva, dar ah, ce stil aveam... Nu duc lipsa de asa ceva, nu imi e dor insa nu stiu daca sa ma bucur sau nu ca am scapat poate de o depravare pacatoasa. Sa fie iar vremea cand imi pierd capul ca la 12 ani, ca prima data cand m-am indragostit? Nu am cuvinte care sa explice asa ceva pentru ca acea experienta a durat aproape 7 ani, de lacrimi, cu alinare in fix alcool, tutun, sex si uneori poate si mai mult. Imi pare rau ca nu pot exprima ceea ce simt decat in scris, sau cel putin intr-o astfel de maniera. Ah, ce stupid e mirosul asta de floricele. Mai bine il alung cu fum de tigare. Inapoi la cuvinte... Nu mai am nevoie de compania oamenilor, nu ma simt sugrumata de peretii albi din camera mea. Cand eram mica visam sa ma indragostesc. Cand am facut-o visam sa uit iar cand m-am obisnuit cu absurditatea lumii visam sa fug. Am fugit, am scapat si mi s-a oferit chiar sansa de a zbura peste ocean. Am exaltat, am simtit extazul pulsand in fiecare vena din corp. Mi-as dori sa nu fi avut acea ocazie. Mi-as fi dorit sa nu ma fi speriat asa de tare nefericirea si sa fi ramas acasa. Nu pot da inapoi... Partea proasta e ca nu stiu ce va fi. Nu ma pot intoarce din drum si cararea asta atat de frumoasa, aproape perfecta, e trasata diametral opus cu cea pe care se situeaza Romania. Ma tem ca o sa ajung fix ca acum cativa ani cu pumnul de pastile pe birou, insomnii si depresii amare. N-o sa se intample, dar eu tot ma tem. Stiu ca am ajuns suficient de departe cat sa am o limita si sa nu mai fac prostiile de la 13 ani, dar de suferinta nu scapa nimeni niciodata. Eh, pana la urma cred ca o sa las timpul sa decida si o sa ma folosesc de vechile mele prietenii, de cuvinte, sa imi exprim gandurile. Macar pentru mine, daca nu si pentru altii caci pana la urma, aici, doar eu contez.

Mi-e cald de prea mult albastru.... Te visez si ma las purtata de vant. Imi pare rau daca sinceritatea mea nuda si dezolanta lasa loc si gandurilor nepotrivite sau indeamna a ma judeca. Te rog fa-o daca simti nevoia caci nu sunt nici pe departe ingerasul cu aripi de matase pe care il vezi in fiecare zi pe monitor insa promit ca la atingere ma voi lovi cu picioarele de limita curajului si voi spune darz: te iubesc.

La sfarsit nu vreau decat sa ascult o melodie. Keonoria agapi-Antique

Ένας ήλιος να μου γελάει
Α sun to laugh to me
κάθε μέρα πιο πολύ
more each day
το φεγγάρι να μου μιλάει
the moon to talk to me
κατ ευθείαν στη ψυχή
straight to the soul
τώρα πέφτει στην καρδιά μου
now in my heart falls
δώρο από τον ουρανό
present from the sky
και ανοίγω την αγκαλιά μου
and I open my arms
που χε κλείσει από καιρό
that are long closed

Καινούργια αγάπη μου απλώνει το χέρι
a new love lays a hand on me
μου χαμογελά
smiles at me
καινούργια αγάπη ευχή σ' ένα αστέρι
new love wish upon a star
βάζει στην καρδιά φωτιά
sets the heart on fire
καινούργια αγάπη μου κλείνει το μάτι
new love winks at me
και το βλέπω πια
and I see at last
μια τέτοια αγάπη τρελή και φευγάτη
a love like that, crazy and peculiar
δε βρίσκεις πουθενά, πουθενά
you can't find anywhere, anywhere

Ένα αστέρι μπροστά μου πέφτει
A star falls in front of me
και 'γω κάνω μιαν ευχή
and I make a wish
να κοιτάζω στον καθρέφτη
to look in the mirror
και να βλέπω εμάς μαζί
and to see as together

Κι η αγάπη που μας ενώνει
and the love that brings as together
πάντα να ναι δυνατή
let it always be strong
και το πάθος που μας λυτρώνει
and the passion that liberates us
να κρατήσει μια ζωή
let it last for a lifetime

Anunt publicitar

Oameni buni... noua generatie incearca sa ia atitudite:

www.speakloud.ro

P.S.: am si eu articole acolo